Europa O Idee în Mers, Ovidiu Pecican - Recenzie

In cartea sa „Europa o idee în mers”, autorul Ovidiu Pecican recurge la o incursiune în timp pentru a da un răspuns la „ce înseamnă Europa?”. Reușește să răspundă la această întrebare luând în calcul mai multe planuri care au ajutat la formare a ideii europene şi la Europa în sine. Apelează la planul lingvistic, cultural, religios, politic, geografic astfel reușind să contureze ceea ce a însemnat Europa în istorie şi ceea ce va însemna aceasta în viitor.

Însăşi scriitorul răspunde la întrebarea cu privire la ideea europeană: „E o succesiune de idei, e evantaiul înţelesurilor diverse pe care le-a îmbrăcat de-a lungul timpului cuvântul Europa. De fiecare dată înţelesul e altul, deşi se utilizează aceeaşi vocabulă: Europa” .

Conceptul de unitatea europeană a căpătat mai multe înţelesuri fiind în strânsă legătură cu diferitele perioade în care a fost formulat. Pentru a explica formarea Europei se face referire la începuturile formării acesteia, la indo-europeni. Ovidiu Pecican subliniază faptul că cultura indo-europeană are strânse legături cu neoliticul .

Pentru a explica în continuare formarea conştiinţei europene se apelează la moştenirea greacă şi cea latină, moşteniri ce au jucat un rol foarte important în înţelegerea Europei aşa cum o vedem noi astăzi. În momentul în care vorbim despre Grecia şi despre importanţa ei în cultura europeană ne gândim la organizarea ei administrativă, la cultura ei, la educaţie, Grecia fiind locul unde s-a născut filosofia. În ceea ce priveşte latinismul, cuvântul ne duce cu gândul la Roma. Ideea de imperiu provine de la imperiu roman acesta fiind întotdeauna un element de fascinaţie şi un model pentru europeni „... pe tot parcursul istorie Europei, începând cu statul carolingian, al cărui suveran se încorona la Roma, într-un gest ce se voia deplin simbolic pentru legitimitatea pe care o clamă şi continuând cu Imperiul Roman de Neam Germanic, ori cu cel Napoleonian („micul corsican” fiind intersat şi el, în pofida extracţiei sale revoluţionare, de o legitimare prin încoronare papală).” Se aduce în discuţie şi sfera spirituală, în opinia lui Pecican, Roma fiind locul unde „a germinat şi generat creştinismul (prin punerea în contact a lumii iudaice cu cea grecească).”

Trecând peste importanţa pe care latinii şi grecii o au în istoria noastră, a europenilor, nu trebuie să negăm un alt element marcant: popoarele migratoare şi felul în care aceştia au contribuit la formarea a ceea ce înseamnă Europa astăzi. În opinia autorului cele mai marcante popoare migratoare provin tot din interiorul continentului. Acesta evidenţiază insemnatatea poporului german (care dă prima traducere a bibliei) şi a celui maghiar (popor ce răspândea creştinătatea).

La sfârşitul capitolul 3 al cărţii se aduce în discuţie semnificaţia Bizanţului pentru europeni. Imperiul Roman de Răsărit sau Imperiul Bizantin sunt termenii folosiţi pentru a numi Imperiul Roman din Evul Mediu, cu capitala la Constantinopolul. Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creştinismul în Europa. Misionarii bizantini ortodocşi au creştinat popoarele slave şi alte popoare din Europa de Est. Moştenirea pe care a lăsat-o Bizanţul Europei este imensă . Chiar după căderea imperiului unitatea spirituală a creştinismului ortodox din partea Europei Răsăritene a continuat, lucru evidenţiat şi în cadrul Ţărilor Române sub voievozi ca Ştefan cel Mare, Vasile Lupu etc.

Ovidiu Pecican apelează la punctul de vedere a lui Joseph Mitsuo Kitagawa, scriitor ce consideră că dorinţa creştinării întregii lumi a avut şi alte scopuri care sunt în contradicţie cu ideile creştinătăţii, mai ales cu cel al toleranţei, dacă privim în urmă în istorie s-au comis acte cumplite de intoleranţă asupra semenilor noştri de altă rasă sau etnie: „o manipulare a religiei lui Christos în folosul alteia, subterane: cea europeană.” Autorul reuşeşte totodată să puncteze un lucru foarte important din istoria noastră: caracterul ludic al civilizaţiei europene. Expansionismul este comparat cu un joc al cuceririi aducând ca exemplu pe Alexandru cel Mare. Europenii nu s-au mulţumit doar să cucerească şi să aibă foloase materiale asupra teritoriilor, ei au vrut întotdeauna să implementeze şi sistemul lor propriu de valori , lucru ce se aplică în opinia mea şi în cazul creştinismului. Şi de aici putem să facem distincţia dintre Europa şi europenism. Avem epoca medievală perioada în care Europa însemna creştinism, iar abia apoi după procesul de creştinare ne putem referi la Europa din punct de vedere politic. Autorul este de părere că europenismul s-a păstrat în fostele colonii şi după destrămarea acestora după terminarea celui de-al doilea Război Mondial.