Europenizarea Politicii Agricole Românești - Programul de Dezvoltare Rurală

Tema politicilor agricole la nivel european este una din cele mai mediatizate teme deoarece agricultura, dar în acelaşi timp şi silvicultura joacă un rol important în influenţarea economiei rurale În cadrul proiectului de faţă voi încercă să explic procesul de europenizare a politicii agricole româneşti, îndeosebi palierul politicii agricole de dezvoltare rurală, plecând de la cadrul oferit de Politica Agricolă Comună (una din primele politici comune adoptate de Uniunea Europeană, mai precis Comunitatea Economică Europeană) Interesul pentru analiza procesului de europenizarea a politicii agricole româneşti, şi în special a temei oferite de programul de dezvoltare rurală este conferit de importanţa agriculturii pentru mediul economic românesc. Într-o ţară în care zonele rurale acoperă 87,1% din teritoriul ţării, cuprinzând 45,1% din populaţie, rolul jucat de agricultura este mai mult decât semnificativ

Vom începe analiza subiectului politicii de dezvoltare rurală prin o scurtă explicare a ceea ce înseamnă Politica Agricolă Comună, apoi ne vom concentra asupra pilonului care ne interesează din Politica Agricolă Comună, politica de dezvoltare rurală, pentru ca în ultima parte să urmărim eforturile realizate de România pentru a adera la Uniunea Europeană.

Politica Agricolă Comună îşi găseşte originile la sfârşitul anilor 50 (ulterioară Tratatului de la Roma), când în urma întâlnirii de la Stresa sunt stabilite cele trei principii care guvernează Politica Agricolă Comună: principiul pieţei unice (în interiorul Uniunii Europene, produsele agricole circulă fără restricţii); principiul preferinţei comunitare (este favorizat consumul produselor originare din Uniunea Europeană, prin impunerea de preţuri mai mari la produsele din import faţă de producţia internă); principiul solidarităţii financiare - măsurile comune sunt finanţate dintr-un buget comun

Motivul apariţiei acestei politici este dublu: nevoie unei mai bune circulaţii a comerţului european cu produse agricole, iar în al doilea rând dorinţa ţărilor exportatoare de a se asigura de certitudinea plasamentului produselor lor Prin urmare, a fost adoptată această politică comună care, în forma ei actuală, este construită în jurul a doi piloni: primul este cel al organizaţiilor comune de piaţă (cuprinde măsurile comune de reglementare a funcţionării pieţelor integrate ale produselor agricole), iar al doilea cel al dezvoltării rurale (cuprinde măsuri structurale, care ţintesc dezvoltarea a zonelor rurale, sub câteva aspecte: social, al diversităţii activităţilor, al calităţii produselor, al protejării mediului).

Programul de dezvoltare rurală a PAC a căpătat o atenţie sporită după elaborarea de către Comisie a documentului strategic Agenda 2000 , devenind astfel al doilea pilon al PAC. Motivaţia acestei abordări este dublă: prima, este dată de proporţia foarte mare – 80% - pe care o deţin suprafeţele agricole relativ la suprafaţa Uniunii Europene. A doua este cea a obiectivului primordial de coeziune economică şi socială al Uniunii Europene.

Instituţiile implicate (sau mai bine-zis actorii implicaţi) în elaborarea şi gestionarea măsurilor de politică agricolă comună cărora sunt subordonaţi şi cei din spaţiul românesc (cu precădere Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale) sunt: Consiliul UE pentru Agricultură şi Pescuit, Parlamentul European şi Comisia Europeană. Puterea legislativă revine Consiliului, Parlamentul având doar un rol consultative.

În identificarea actorilor implicaţi în europenizarea politicilor agricole şi rurale româneşti rolul central revine administraţiei agricole (şi implicit rurale). Oricît am dori să

înclinăm balanţa în favoarea societăţii civile, poziţia şi responsabilităţile guvernului nu pot fi substituite de alte forme. Beneficiarii direcţi şi indirecţi ai politicii agricole româneşti din România sunt diferiţi: comunitatea fermierilor, antreprenorilor rurali, forme asociative, ca actori interni.