Evoluția Naționalismului în România

Introducere

România, în toată istoria ei, a cunoscut momentele cele mai fericite, atunci când la guvernarea ei s-au aflat forte naţionaliste, guvernanţi care au ştiut să înţeleagă imperativul interesului naţional.

Românii au întemeiat state proprii începând cu secolul al XIII-lea, şi de atunci până azi au avut o existentă statală neîntreruptă. O performantă unică în jumătatea de Est a Europei şi nu numai. Dacă este să găsim o explicaţie pentru această performantă, nu putem ocoli rolul decisiv al unor domnitori şi cărturari, cu un sentiment puternic dezvoltat al identităţii naţionale, aflaţi în serviciul interesului naţional.

Ce este naţionalismul?

În termenii cei mai generali, doctrina politică a naţionalismului, derivată din conceptul de naţiune şi din raţiuni ale interesului naţional, are o accepţiune specifică, desemnând, de obicei, politica independenţei economice şi politice, cauza apărării suveranităţii naţionale, cauza progresului şi prosperităţii propriei naţiuni şi propriului stat. Naţionalismul implica conştiinţa apartenenţei la un anumit popor, la un anumit mediu social, politic, cultural şi religios.

Scurt istoric al naţionalismului românesc

Naţionalismul în adevăratul sens al cuvântului în România a apărut între secolele XVIII-XIX şi s-a manifestat în primul rând în provinciile aflate sub dominaţie străină.

La început naţionalismul a evoluat sub forma naţionalismului romantic, caracterizat prin grija pentru reconstrucţia valorilor trecutului, importanţa acordată istoriei naţionale, promovarea tradiţiilor, obiceiurilor, datinilor naţionale. Naţionalismul romantic s-a dezvoltat mai ales pe plan cultural-artistic prin reînvierea momentelor de glorie. În România, ideea naţionala a apărut la sfârşitul secolului XVIII, datorită activităţii şcolii ardelene. Spre sfârşitul sec. XIX, termenul îşi pierde înţelesul iniţial şi tinde către ultra-naţionalism şi extremism, caracterizat prin rasism, şovinism sau xenofobism. Termenul de naţionalism (sentiment naţional) a luat naştere de la cuvântul naţiune, dar în decursul timpului în limba romană a devenit ambiguu, căpătând trei sensuri total diferite: sentiment naţional; afirmarea viguroasă a valorilor etnico-naţionale; atitudine exclusivistă, chiar şovină, condamnată de regimurile democratice.

Ideologiile naţionaliste romaneşti afirmau că Dumnezeu împărţise omenirea după criteriul naţionalităţii. Anumite atribute, ca limba comună, o singură religie, obiceiuri similare şi o îndelungată convieţuire istorică, îi uneau pe indivizi în cadrul unei naţiuni. Pentru unii scriitori, cetăţeanul exista în primul rând ca parte a grupului său colectiv; el nu avea drepturi reale în raport cu naţiunea şi cu instituţiile ei. Libertatea personală urma deci să fie realizată nu prin constituţii sau alte documente oficiale de acest fel, ci prin identificarea şi supunerea faţă de voinţa colectivă a naţiunii

Naţionalistul era extrem de mult interesat de studierea şi purificarea limbii lui, întrucât considera manifestarea aceasta a caracterului naţional ca fiind cea mai importantă. Se argumenta că, o singură limbă este imprimată în mintea fiecărui individ, aceasta fiind expresia naturală a gândirii şi caracterului înnăscut ale naţiunii căreia apaţinea el. Fiecare scriitor trebuia să folosească numai propria lui limbă, deoarece doar această putea exprima adevăratele lui idei şi cultura sa naţională. Cuvintele străine aveau să fie eliminate cu rigurozitate din vocabularele tuturor limbilor, ele fiind în detrimentul căilor fireşti de exprimare. Filosofii naţionalişti erau, de asemenea, preocupaţi de evocarea istoriei naţiunii lor şi de repunerea în circulaţie a poveştilor şi basmelor populare. Ei investigau trecutul întunecat al propriului lor popor şi nutreau o înaltă stimă faţă de ţăran, pe care îl considerau elementul cel mai puţin lezat de influenţele culturale “străine” ale societăţii. Asachi şi Lazăr, Kogălniceanu şi Bălcescu, Xenopol şi Odobescu, exprimă, în generaţii succesive, de-a lungul unui secol, aceeaşi voinţă de renaştere întemeiată pe ideea naţională, istorie, cultură, limbă românească. Bălcescu, de exemplu, insista pe o mai bună întemeiere a naţionalismului pe istorie. Viziunea lui Bălcescu, pornea totodată de la geopolitică şi de la mişcarea în timp a poporului român. “Copleşiţi şi ameninţaţi astăzi de panslavism, mâine poate şi de pangermanism, noi nu ne putem mântui fără numai opunându-le panromânismul”