Grupurile de Interes

Existenţa grupurilor de interes în contextul oricărei democraţii nu poate fi contestată, importanţa activităţii acestora reprezentând o modalitate eficientă de rezolvare a problemelor unei comunităţi. Prin interacţiunea lor, grupurile de interes intervin în procesul decizional şi contribuie la elaborarea politicilor publice la nivel naţional şi local. Astfel, acestea constituie un cadru adecvat pentru participarea politică.

La nivelul Uniunii Europene, în contextul în care se remarcă deplasarea puterii capitalelor europene către Bruxelles, redistribuirea puterii între instituţiile comunitare (Consiliu, Comisie, Parlament) şi o mai mare deschidere a instituţiilor către mediul exterior, se impune a fi considerată şi relaţia dintre acestea şi grupurile de interes. Pe de o parte, articularea intereselor, respectiv formularea revendicărilor pe lângă instituţiile comunitare se face prin mai multe structuri naţionale sau europene şi după modalităţi variate. Pe de altă parte, agregarea intereselor, respectiv convertirea cerinţelor în politică comunitară, se face prin instituţiile Uniunii Europene, între Consiliu, Comisie şi Parlament. Astfel s-au constituit adevărate reţele în desfăşurarea procesului decizional asupra politicilor din anumite domenii, care cuprind grupurile de interes alături de instituţiile europene, instituţiile guvernamentale naţionale, dar şi regionale sau locale din ţările membre.

În România, cele mai semnificative grupuri de interes sunt sindicatele si organizatiile non-guvernamentale, grupuri care protejează minoritatea pe care o reprezintă, promovează lideri şi, cel putin la nivel declarativ, oferă alternative la serviciile prestate de instituţiile statului, contribuind la coeziunea locală. Manifestarea acestora ar trebui să aibă efecte semnificative în privinţa participării politice şi sociale inclusiv prin presiune,lobbying, proteste, propuneri legislative.

Sindicatele. Sindicatele, utilizând un mijloc de acţiune ce s-a dovedit în repetate rânduri eficient: greva, reprezintă o forţă socială reală de care deseori factorii decizionali sunt nevoiţi să ţină seama. Conturarea câtorva elemente referitoare la structura organizatorică şi funcţională a sindicatelor va permite înţelegerea rolului pe care acestea îl au în contextul elaborării politicilor publice.

Contextul social reprezintă principala zonă de interes şi acţiune sindicală. Dezvoltarea socială are ca scop acţionarea în sensul asigurării unei distribuţii echilibrate a bunăstării şi exercitarea drepturilor civice fundamentale. Ea asigură, de asemenea, participarea echilibrată la luarea deciziilor şi influenţarea acestora. Un rol important în asigurarea protecţiei sociale îi revine statului prin organele sale centrale şi locale, care au menirea de a asigura atât cadrul instituţional, cât şi finanţarea protecţiei sociale. Însă, politica economică şi socială manifestată după 1989, prin care statul îşi elimină sau îşi limitează o serie de prerogative, inclusiv asupra protecţiei sociale, determină instituţiile societăţi civile, în special sindicatele, să găsească alternative de protecţie socială.

Astfel, sindicatele s-au impus atât în negocierile contractelor colective de muncă, încheiate la toate nivelurile, cât şi la dialogurile tripartite prin calitatea lor de partener social, în vederea promovării şi asigurării unor importante segmente de protecţie socială, inclusiv prin promovarea unor proiecte de acte normative şi legi. Prin contractele colective de muncă sunt cuprinse în general clauze cu privire la: păstrarea şi garantarea locurilor de muncă, salarizarea corespunzătoare a muncii depuse, timpul de muncă şi repaos etc. În cadrul dialogului şi a negocierilor tripartite se urmăresc: indexarea şi compensarea veniturilor în funcţie de creşterea preţurilor, stabilirea salariului minim pe economie, reducerea fiscalităţii asupra salariilor.

Negocierea contractului colectiv de muncă constituie instrumentul principal prin care sindicatele îşi exercită prerogativele de apărător şi promotor al intereselor salariaţilor. În vederea negocierii şi încheierii unui contract avantajos şi în interesul salariaţilor, sindicatele trebuie să aibă în vedere o serie de condiţii şi situaţii, să aplice o serie de tehnici. Cele mai utilizate modalităţi sunt: prezentarea fermă a cererii, propuneri de eventuale soluţii, solicitarea sprijinului unor reprezentanţi din cadrul organizaţiilor sindicale superioare a căror capacitate de negociere a fost dovedită, ameninţarea declanşării procedurilor legale de luptă sindicală, declanşarea efectivă a acestora. Lobbying-ul politic, sprijinit de acţiuni publice cu caracter puternic demonstrativ, este principalul mijloc de influenţare a procesului decizional utilizat de către sindicate. Dar accesul lor la sistemul politic e limitat.

În general sindicatele în România au ca obiective: consolidarea componentei instituţionale a dialogului social prin crearea unor structuri funcţionale la nivel teritorial; stabilirea de atribuţii, competenţe şi responsabilităţi în concordanţa cu legislaţie în vigoare; Amplificarea dialogului social, prin dezvoltarea de noi forme ale acestuia, cu accent pe cele incluse in conceptul de parteneriat social; responsabilizarea tuturor structurilor partenerilor sociali pentru dezvoltarea componenţei de consultare şi negociere reciprocă în vederea sporirii contribuţiei la crearea si consolidarea unui climat de pace socială; De asemenea, sindicatele urmăresc intensificarea acţiunilor de promovare în opinia publică din România a parteneriatului socială şi perfecţionarea componentei funcţionale a dialogului social; fluidizarea fluxului comunicaţional, precum şi negocierea şi medierea situaţiilor de criza reprezintă puncte de interes pentru majoritatea sindicatelor. Uneori nemulţumirile sindicatelor vizează direct articole de lege, ordonanţe sau alte acte normative în vigoare, existând un vădit potenţial pentru o lobbying, în înţelesul pe care termenul îl are în statele care reglementează o astfel de activitate.