Impactul extinderii NATO asupra Mării Negre

După încheierea Războiului Rece, Europa de Sud-Est a fost supusă unei lungi serii de transformări. Aceste transformări au fost influenţate de o multitudine de factori, majori fiind dinamica procesului de globalizare şi trecerea de la sistemul bipolar la cel multipolar, ceea ce a antrenat schimbări în mediul de securitate, care a devenit mai complex, mai dinamic, mai fluid. Astfel, regiunea devine în scurt timp un adevărat focar de conflict al Europei. Tensiunile etnice şi religioase existente, dar „îngheţate” în perioada comunistă, şi lipsa tradiţiei unui dialog specific noii conjuncturi, adaptat normelor unei societăţi democratice, au condus la apariţia unei zone întinse de conflict armat, ceea ce constituia un adevărat pericol pentru stabilitatea şi securitatea Europei şi a spaţiului euro-atlantic.

Maturizarea unor procese şi a unor structuri complexe de pace şi securitate în Occident, la finele Războiului Rece, a oferit, însă, o şansă reală popoarelor din Europa de Sud-Est, de ieşire din secularul ciclu al războaielor etnice şi religioase1. Imperfecte şi pe alocuri foarte .dureroase, soluţiile impuse de comunitatea statelor democratice - în frunte cu SUA – au condus, iniţial, spre limitarea conflictului armat la Balcanii de Vest; concomitent, spre recunoaşterea oficială de către comunitatea internaţională a noilor construcţii statale, cu obligaţia acestora de a respecta setul de valori al lumii civilizate: proprietate privată, regim politic democratic, drepturile şi libertăţile individului, eliminarea războiului ca instrument de tranşare a conflictelor de orice natură, combaterea extremismului, exclusivismului şi terorismului, promovarea societăţii multietnice şi multiculturale, integrarea europeană şi euro-atlantică etc.

1Mihai Mihai-Ştefan DINU, -Ştefan DINU, -Ştefan DINU, Rolul religiei în stabilitatea zonei Mării Negre, Anuarul muzeului marinei române, tom V, Editura Companiei Naţionale, Constanţa, 2003

În numai câţiva ani, între 1996-2002, structuri de dialog, colaborare, stabilitate şi securitate au luat naştere în Europa de Sud-Est, de la Iniţiativa Sud-Est Europeană la Pactul de Stabilitate, de la extinderea NATO la cea a Uniunii Europene. Concepţia politică superioară care a prezidat pacificarea Europei de Vest la mijlocul secolului XX şi transformarea ei, din principalul spaţiu de confruntare între puteri, în cel mai dinamic şi prosper bloc administrativ-economic - concepţie fundamentată în SUA încă din epoca preşedintelui W. Wilson -ghida acum reconstrucţia Europei de Sud-Est.

Odată cu regiunea Europei de Sud-Est, în fluxul transformărilor geopolitice continentale şi regionale a reintrat şi zona Mării Negre. În timp, dinamica mediului global de securitate şi studiile asupra regiunii au condus la concepţia unei zone distincte care, deşi extrem de diversificată, întruneşte condiţiile transformării sale într-o entitate cu multe interese comune în

jocurile, uneori divergente, ale geopoliticii. S-a concretizat, relativ repede, ideea unei zone economice comune a Mării Negre, formată din state riverane, la care au aderat şi ţări fără ieşire la mare, dar cu interese evidente în zonă. Ca o consecinţă, apar conceptele de regiune a Mării Negre extinse, dialog strategic asupra Mării Negre etc. Toate au fost generate de realităţile unei regiuni cu ridicat potenţial în competiţiile economică, politică şi strategică în plină desfăşurare, petrolul şi extinderea spaţiului euro-atlantic oferind zonei Mării Negre oportunităţi sporite de stabilizare şi propagare a stabilităţii în zone geopolitice extrem de importante, precum Asia Centrală şi Orientul Mijlociu. Abordările şi conceptele nou apărute au format baza politicilor de integrare europeană şi euro-atlantică, aflate în stadiul de proiect: strategia transatlantică pentru stabilizarea şi integrarea zonei Mării Negre a NATO, dar şi a formulelor de integrare din spaţiul exsovietic. Astfel, analiza principalelor tendinţe ale regiunii, considerând vulnerabilităţile, riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa securităţii regionale, mai ales cele ce emerg din acest spaţiu, devine din ce în ce mai necesară, cu atât mai mult cu cât, odată cu extinderea NATO şi a Uniunii Europene, zona constituie frontiera estică a spaţiului european şi euro-atlantic, fiind capabilă să devină fie o frontieră care provoacă neplăceri, fie una ce aşteaptă noi etape de extindere, etape de interschimb, ce pot sprijini consolidarea dimensiunii eurasiatice a unei Europe unite. De asemenea, regiunii Mării Negre îi sunt caracteristice trăsături ale mediului de securitate a căror identificare oportună, monitorizare şi eventuală gestionare pot oferi proiecţii inedite politicii de securitate a României, iniţiativelor şi strategiilor regionale, precum şi oportunităţilor în exploatarea cărora statul român trebuie să fie un actor activ, atât ca actor semnificativ în regiune, cât şi ca membru al NATO şi viitoare parte a Uniunii Europene. Este necesar să subliniem acest fapt pentru că, aşa cum menţionam anterior, zona este situată la extremitatea estică a celor două organizaţii şi nu este încă suficient de clar cât timp se va afla în această situaţie. Lărgirile ulterioare ale celor două organizaţii sunt o problemă de viitor, care generează dezbateri, în timp ce, la rândul său, spaţiul de la est de România se află într-un proces de reaşezare geopolitică şi geostrategică încă insuficient de clarificat, cu tendinţe încă divergente. Trebuie precizat că una din principalele influenţe asupra stabilităţii şi securităţii în regiunea Mării Negre este exercitată, încă, de schimbările intervenite în mediul de securitate din Balcani, ca urmare a crizei iugoslave din anii ‘‘90.