Integrarea României în UE și în Piața Unică

Sistemul centralizat al comertului exterior

si relatiile Romaniei cu CEE ( Acordurile tehnice )

Economia de comandă-control

Stadiul de dezvoltare la care ajunsese economia României la sfârșitul anului 1989, după mai bine de patru decenii de guvernare comunistă, este evidențiat prin trăsăturile de bază ale mecanismului de funcționare a vieții economice și sociale din acea perioadă. Una dintre trăsături era dominația proprietății socialiste, de stat și cooperatiste, monopolul acesteia în toate ramurile economiei naționale, care și-a pus amprenta asupra funcționării întregului sistem economic românesc.

Astfel s-a impus conducerea unitară centralizată, cu ajutorul planului național unic al întregii activități economice și sociale. Planificarea centralizată a dezvoltării întregii economii naționale, realizată pe cinci ani și anual, era mijlocul principal de dirijare și corelare ex-ante a activității agenților economici din toate ramurile producției naționale. La nivelul macroeconomiei s-au pus bazele strategiei generale de dezvoltare economico-socială și tacticii de urmat, până la etajele inferioare ale economiei. În aceste condiții, activitatea agenților economici și, în general, macroeconomia, se desfășurau potrivit normelor și reglementărilor stabilite de sus în jos, în concordanță cu indicatorii economico-financiari din planul național unic. Prin exercitarea capacității de decizie, în problemele fundamentale ale activității economice la nivelul macroeconomiei, autonomia managerială a agenților economici era limitată la elemente de mică importanță pentru strategia și tactica întreprinderii. Piața era considerată o componentă pașnică a sistemului economic, rolul ei reducându-se, în principal, la desfășurarea actelor de vânzare-cumpărare, legate de aprovizionarea tehnico-materială a întreprinderilor și de trecere în consumul populației a bunurilor economice necesare.

Prețul, dobânda, creditul, salariile, impozitele și taxele erau dirijate de la centru, prin planul național unic, fără să reflecte prin nivelul și evoluția lor, raportul real dintre cerere și ofertă pe piața internă, dar nici condițiile de pe piața internațională. Concurența nu mai avea rolul de a regla piața, de aceea eficiența și rentabilitatea activității agenților economici nu reflectau realitățile interne și internaționale. Resursele economice erau alocate centralizat, prin planul național, iar agenții economici nu mai dispuneau de autonomia și libertatea necesare folosirii propriilor mijloace economico-financiare.

Procesele de modernizare și retehnologizare a capacităților de producție erau dirijate centralizat prin planuri și programe speciale, adoptate pe ramuri și subramuri, sau chiar pe ansamblul economiei naționale. Relațiile economice externe ale României erau organizate și se desfășurau pe planul național unic, iar acțiunea agenților economici în acest domeniu era în mare măsură supusă conducerii centralizate a economiei naționale. Echilibrarea balanței comerciale se realiza prin creșterea forțată a exporturilor și reducerea drastică a importurilor, având consecințe grave asupra satisfacerii cererilor de pe piața internă și dezvoltării economiei pe termen mijlociu și lung. Eficientizarea comerțului exterior era concepută și urmărită la nivel macroeconomic, iar agenților economici nu li se permitea să adopte cele mai bune măsuri și să folosească cele mai adecvate mijloace economico-financiare. Nu exista interesul necesar găsirii unor modalități mai eficiente de conducere a afacerilor internaționale.

Reglementări privind importul

Ca urmare a instituirii monopolului de stat asupra comertului exterior al Romaniei, imediat dupa perioada postbelica in Romania au fost antrenate anumite reglementari specifice, ce s-au modificat succesiv, mai ales pe măsura aderării României la o serie de organisme internaţionale (GATT, FMI, BIRD, UNCTAD etc.)

După o perioadă de circa un deceniu (1950-1960), în care s-a manifestat un anumit gol de reglementări de politică comercială, prin Legea nr. 1/1971 se reglementează activitatea din comerţul exterior, în primul rând politica vamală. Ulterior, prin Legea nr.12/1973 s-a adoptat TARIFUL VAMAL DE IMPORT, care va intra în vigoare definitiv de la 1 ianuarie 1977. Acest tarif vamal de import nu se aplica în relaţiile cu ţările care, pe bază de reciprocitate, nu percepeau taxe vamale la importul din România (se puteau conveni şi alte reduceri, eliminări). Tariful vamal de import s-a elaborat în baza Nomenclatorului de Cooperare Vamală de la Bruxelles având o singură coloană de taxe vamale, tip CONVENŢIONALE (aplicate în regimul CNF) şi percepute ca taxe AD-VALOREM.

Ulterior s-au adoptat: - Codul Vamal al României (1979); - Regulamentul Vamal. Codul Vamal includea 10 capitole, reglementând următoarele aspecte:

• întreprinderile autorizate să desfăşoare comerţ exterior puteau exporta-importa doar mărfuri ce făceau obiectul lor de activitate;

• vămuirea la import implica controlul vamal al mărfurilor şi mijloacelor de transport, verificarea documentelor, evidenţa mărfurilor;

• taxele prevăzute în TVI se puteau majora la importul din ţările care nu aplicau statutul CNF ( clauza natiunii celei mai favorizate ) în relaţiile cu România sau introduceau majorări de taxe vamale la importul din România;

• valoarea în vamă a mărfurilor se determina conform Regulamentului Vamal (se respecta CODUL DE CONDUITĂ PRIVIND EVALUAREA VAMALĂ adoptat sub auspicii GATT la Runda TOKYO, 1979);

• pentru anumite bunuri importate (mostre, modele, materii prime destinate producţiei de export etc. se prevedeau scutiri de taxe vamale;

• o reglementare distinctă privea introducerea (scoaterea) în/din ţară a unor bunuri de către MISIUNI DIPLOMATICE şi OFICII CONSULARE acreditate în România, inclusiv pentru membrii acestor instituţii.