Ipostazele suveranității democratice

In democratii, opozitia este un organ al suveranitatii populare la fel de important ca si guvernarea. A suprima opozitia inseamna sa suprimi suveranitatea poporului."

G.Ferrero

Statul a fost, este şi va rămâne, mult timp în viitorul previzibil astăzi, cel mai important subiect de drept, atât din punct de vedere a dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional, atât pentru dreptul public, cât şi pentru dreptul privat.

Adus la esenţa lui, statul reprezintă o societate omenească aşezată pe un teritoriu determinat şi supusă unei puteri organizatorice politic şi juridic, cu caracter suveran. Prin urmare, statul este reuniunea a trei elemente: poporul sau naţiunea (elementul personal), teritoriul (elementul material), şi puterea de stat sau puterea politică (elementul formal). În cazul celui de-al treilea element, puterea de stat, principala trăsătură a acesteia este suveranitatea.Opiniile exprimate asupra suveranităţii statului au fost şi sunt dintre cele mai diverse.

Suveranitatea poate fi definită ca o trăsătură esenţială a puterii de stat, reprezentând faptul că aceasta este singura putere cu caracter statal în interiorul unui stat, fiind supremă în raport cu toate celelalte puteri, de natură nestatală, care exista şi se manifestă pe teritoriul unui stat şi care îi sunt subordonate, precum şi independentă în planul relaţiilor internaţionale, în raporturile cu celelalte state şi cu alte subiecte ale dreptului internaţional public. Puterea politică primeaza asupra oricaror alte forţe în limitele teritoriului statului şi ea are caracter exclusiv, eliminând, în drept, orice altă autoritate statală.

Se observă că suveranitatea are două dimensiuni, una internă şi cealaltă externă, şi anume supremaţia şi independenţa. Aspectul intern al suveranităţii, supremaţia, se manifestă în raport cu puterile, nestatale, care exista în cadrul unui stat, şi care nu pot exista şi nu se pot exercita decât dacă sunt recunoscute de puterea de stat, în limitele şi condiţiile impuse de aceasta şi în nici un caz în contra puterii de stat; în caz contrar, puterea de stat intervine şi sancţionează, putându-se ajunge la anihilarea puterii care se manifestă ilegal sau chiar rebel. Statul este suveran în interior pentru că el este singurul care poate avea un număr de atribute, cu excluderea deci a oricărui grup sau individ. Este vorba de dreptul de a legifera, de a împărţi dreptatea, de a întreţine poliţie, de a bate monedă, de a întreţine armată, de a pune în mşcare forţa publică, de a conferi cetăţenie etc. Independenţa, deci aspectul extern al suveranităţii, semnifică absenţa subordonării faţă de state, organizaţii internaţionale interguvernamentale şi alte subiecte ale dreptului internaţional public, cu consecinţa egalităţii suverane a statelor .Fiind principala trăsătură a puterii de stat care, la rândul ei , este unul din elementele constitutive ale statului, suveranitatea este, în egală măsură, şi o trăsătură a statului insuşi. Suveranitatea se identifică astfel cu puterea de stat.

Spre exemplu, în Constituţia României din 8 decembrie 1991, în art.1,alin. (1), potrivit căruia "România este stat [...] suveran [...] ", este avută în vedere suveranitatea ca trăsătură a statului, a puterii de stat, în timp ce art.2 alin.

(1)," Suveranitatea naţională aparţine poporului român [...] "-utilizează termenul cu însuşi sensul de putere de stat.

Suveranitatea este o autoritate politică exclusivă şi efectivă şi ea este apanajul statului, spre deosebire de orice alte subiecte de drept, intern sau internaţional. Pentru a defini statul, este esenţial a recurge la noţiunea de suveranitate, trăsătură care dă individualitate aparte statului, subiect de drept, şi care îi determină în mod hotărâtor organizarea politică şi juridică. Indiferent de sursa suveranităţii, ea pare a fi exercitată de stat. Toate organele statului exercită suveranitatea, fiecare în sfera lui de competenţă. Astfel, parlamentul exercită suveranitatea în ordinea legislativă, guvernul şi şeful statului în ordinea aplicării legii, instanţele de judecată în ordinea soluţionării conflictelor juridice între subiecţii de drept. Fiecare sferă de competenţă este relativ independentă faţă de celelalte, nici unul dintre organe neexercitând totalitatea suveranităţii. Suveranitatea este astfel indivizibilă, ea aparţine statului în ansamblu, fiecare sistem de organe exercitând-o într-o sferă particulară.

Competenţele se împart, suveranitatea nu. Exerciţiul de ansamblu al suveranităţii depinde astfel de modul structurării relaţiilor între puteri, de modul divizării orizontale a puterii.