Rolul lui Napoleon în istoria universală

Prezentarea generală a personalității lui Napoleon

La 18-19 Brumar din VIII al Revoluției Franceze (9-10 noiembrie 1799) o lovitură de stat,desfășurată la Paris,a adus la putere în Franța un tînăr general,Napoleon Bonaparte.În cele din urmă,acest eveniment a dus la extinderea puterii sale în cea mai mare parte din restul Europei în cursul următorilor 15 ani. Faptul că în primii cinci ani ai acestei perioade Napoleon se intitula prim-consul,iar ăn ultimii zece ani împărat și că la începul Franța se numea republică iar apoi imperiu,nu schimbă,în fond,cu nimic nici baza de clasă a regimului,nici natura dictaturii militare napoleoniene.Aceasta a fost o dictatură instaurată de burghezia contrarevoluționară,de aceea burghezie care,după ce,în goana ei după îmbogățire,adusese Franței aproape de pieire și înțelese lucrul acesta și-a pierdut cumpătul și ”ierzăndu-și încrederea în propria capacitate politică”,a ajuns la unica concluzie că numai prin înăbușirea democratismului revoluționar, numai sub ocrotirea unei guvernări autoritare,fie ea chiar tiranică.El considera că numai sub o astfel de guvernare societatea burgheză se poate dezvolta fără piedici și poate asigura libera circulație a capitalului particular.Personalitatea lui Napoleon este extrem de greu de interpretat și situația este și mai complicată de faptul că multe din cele ce s-au spus despre el erau contradictorii .

Bonaparte și-a însușit aceste principii ale viitorului stat și a folosit toată forța talentului său în direcția promovării lor.În primul rînd,însă a folosit din plin toate posibilitățile ce i-au stat la îndemînă ca să se impună ca stăpîn autocrat al noului stat.Napoleon a desființat,a creat și a modificat instituțiile statului,dar sensul și telul lor au rămas absolut aceleași: ele trebuiau să transforme aparatul de stat într-o unealtă care să aducă la îndeplinire o unică voință supremă.

Dar dacă toate aceste acțiuni politice ale lui Napoleon aveau drept țintă finală stabilirea și consolidarea puterii sale absolute, mijloacele întrebuințate pentru a atinge această țintă erau din cele mai diferite. În categoria unor astfel de mijloace intrau și diplomația, aptitudinea de a comsimți-în așteptarea momentului prielnic-la compromisuri,de a încheia armistiții,capacitatea de a aștepta și de a avea răbdare.

Acest aparat al unei puteri de stat centralizate,adaptat cum nu se putea mai bine unei monarhii absolute,a fost creat de Napoleon tocmai în anii Consulatului. Guvernele care s-au succedat în Franța din timpul lui Napoleon pînă în zilele noastre,cu excepția Comunei din Paris,nu numai care nu au încercat macar să-l modifice.

Însă nu numai reformele administrative ale primului consul au stîrnit întotdeauna entuziasmul ideologilor burghezi din Franța ci și crearea acelor condiții care garantează liniștită, îmbogățire în comerț,în industrie,într-un cuvânt,sistematizarea,clarificarea și transpunerea în realitate a tot ce a format obiectul acelor dorințe în numele cărora marea burghezie a frînt și a sugrumat cu atîta sărguință marile cuceriri ale anului 1789 și ale anilor următori .

Politica internă

Ca Prim Consul (1799-1804) și apoi ca Împărat,pînă în 1814.Napoleon a avut un guvern puternic centralizat și autoritatea sa ca singur conducător al Franței nu a fost contestată în mod efectiv. Regimul său era în esență o dictatură,deși,cu toate că șeful statului era și comandantul forțelor armate,nu era o dictatură militară,Printr-un amestec de corupție și de suprimare a libertății de gândire,de exprimare și de acțiune,Napoleon s-a menținut la putere.

Politica externă

Pentru Franța napoleoniană afacerile externe nu erau altceva decît război.În afară de scurta perioadă de pace din 1802-1803,sub Napoleon,Franța a fost aproape continuu în stare de război.Într-adevăr,pacea de la Amiens (1802) poate fi considerată drept ceva mai mult decît un armitițiu în lunga serie de războaie,începută în timpul Revoluției și continuată sub Napoleon, războaie pe care Franța le-a dus împotriva unui șir de armate europene de coaliție.Pînă în 1807,Napoleon a condus Franța într-o succesiune de victorii strălucitoare pe uscat,extinzând granițele franceze mult dincolo de ”limitele sale naturale” ale Rinului,Alpilor și Pirineilor în Germania și Italia.La începutul anului 1811,imperiul a atins cea mai mare extindere,însă prăbușirea sa era deja amenințată de fatidicul conflict din Spania,începul 1807 .Chiar și cele mai intense eforturi ale lui Napoleon nu au reușit să salveze imperiul în campania din 1813 și o dată cu căderea Parisului în mîinile aliaților,ăn martie 1814,el a fost forțat să abdice și a fost exilat în Elba.