România, între orient și occident

De-a lungul dezvoltării lor culturale, românii s-au arătat preocupaţi de înţelegerea acestei dezvoltări ca fenomen dublu: pe de o parte, expresie a unor trăsături spirituale proprii, pe de altă parte, ca expresie a interacţiunii cu alte culturi şi a influenţelor suportate din partea acelora care au marcat istoria lor.

Încă de la primele manifestări ale culturii române, la cronicari, tema condiţiei noastre istorice ( „în calea tuturor răutăţilor” ) şi culturale de graniţă este prezentă. Interogaţiile de tip autoreflexiv şi dorinţa de a şti „cine suntem” intră într-o nouă etapă din momentul istoric al Unirii Principatelor şi al constituirii naţiunii române moderne.

Reperele pe baza cărora s-a construit imaginea de sine a românilor s-au diversificat, formarea poporului şi a limbii, istoria, literatura furnizând „banca de date” pentru acest demers. Astfel, odată cu problema originilor se conturează şi aceea a influenţelor, a relaţiilor cu alte culturi şi a contribuţiei acestora la cultura română. Ca şi problema originilor, cea a influenţelor culturale a parcurs diferite momente şi a apelat la diferite registre de interpretare: rădăcinile noastre culturale au fost plasate în continuitatea Orientului sau, dimpotrivă, în cea a Occidentului.

In filozofia culturii, Orientul semnifica zona de est a Europei care cuprinde tarile foste componente ale Imperiului Roman de Rasarit, iar la polul opus se situeaza Occidentul, alcatuit din statele Europei Occidentale, care alcatuiau candva Imperiul Roman de Apus.

Esenta Orientului este socotita zona Peninsulei Balcanice, avand la granite Romania, despre care s-a impamantenit sintagma "o insula latina intr-o mare slava". Situarea tarii noastre intre Orient si Occident defineste principalele caracteristici care particularizeaza cultura romana individualizeaza mentalitatea poporului si determina specificul national.În acest spaţiu de frontieră,unde se află Europa de Sud-Est şi Peninsula Balcanică, s-au conturat ulterior noţiunea de ”balcanism”,cu valenţele lui literare.

Apartenenţa României la Orient sau la Occident poate fi discutată pe mai multe planuri: geografic, istoric, politic, religios şi cultural. în fiecare dintre acestea, adevărul se reconstituie din nenumărate nuanţe care, pe de o parte, pun în lumină interferenţe complexe, iar, pe de altă, relevă simplismul clişeelor dihotomice legate de cele două civilizaţii.

Un bunexemplu ar putea fi reprezentat de emblema teritorială a capitalei, numită „micul Paris”, prin care, în perioada dintre cele războaie mondiale, s-a elaborat imaginea onorantă a unei capitale româneşti cu model european, Parisul.

La capătul celălalt al continentului se află Bizanţul, Constantinopolul, Istanbulul de astăzi, emblema culturii de contrast, invocată şi ea în reprezentările de sine ale românilor şi proiectată în imaginea unui Bucureşti pestriţ, necoagulat, fără centru. Literatura a produs variantele „de hârtie” ale acestor spaţii, cu rol hotărâtor în reprezentările noastre, căci, de multe ori, Bucureştiul occidental din scrierile Hortensiei Papadat-Bengescu, ale lui Camil Petrescu, Mircea Eliade, G. Călinescu, scriitori studiaţi în şcoală, poate fi mai adevărat decât cel de fiecare zi. Cum adevărat este şi cel balcanic, „de mahala”, din opera lui I.L. Caragiale sau cel al fiului său, Mateiu Caragiale, romanul Craii de Curtea-Veche.

Diversitatea perspectivelor privind asezarea Romaniei intre doua culturi si civilizatii a starnit polemici aprinse de-a lungul timpului si a produs studii despre confruntarea intre modertnism si traditionalism despre constiinta nationala si a constituit dintotdeauna un proces accelerat de a prelua "ideile, formel si modelele sale" si, ca urmare, "occidentalizarea nu poate fi conceputa decat ca un incitat ferment stimulent, termen riguros de confruntare pentru totalitatea virtutilor noastre spirituale" (Adrian Mariano).