Societatea civilă și consolidarea democrației

Noțiunea de societate civilă este legată de procesul modernizării sociale și politice, această noțiune a fost utilizată în scrierile cu caracter filosofic din secolul al XVII-lea.

Termenul de ” societate civilă” a fost folosit de Hegel pentru a desemna sfera activității concrete, rezervată urmăririi de către oameni a intereselor personale, percepute de ei ca scop prioritar. Pentru Hegel acest termen desemnează nu un nou tip de societate ci o parte a societății și anume acea sferă a societății omenești care cuprinde toate formele de asociere spontană, conștientă care nu depind de stat și se opun acestuia.

Conform părerilor specialiștilor societatea civilă este un domeniu al vieții sociale reglementate de o anumită ordine legală, dar autonomă în raport cu statul, în care se manifestă spontan inițiativa voluntară a indivizilor și grupurilor umane, în vederea satisfacerii intereselor, aspirațiilor private și de grup. Societatea civilă mai poate fi considerată și ca diversitatea formelor de organizare prin care se exprimă public și se încearcă promovarea acestor interese de la cele economice, culturale , informaționale, educative, profesionale până la cele civile și politice. Societatea civilă apare ca un proces major al modernității și totodată ca un produs al modernizării.

Societatea civilă formează oameni motivați către orientarea socială și politică, angajați în rezolvarea treburilor publice în calitatea de cetățeni. Democrația are nevoie de societatea civilă, întrucât aceasta îi pune la dispoziție nu numai cetățeni activi, ci și structuri de organizare a intereselor cetățenești, adică pluralismul social și politic. Societatea civilă nu este omogenă din punct de vedere social și nici nu este unitară din punct de vedere cultural și ideologic, ea ilustrează diversitatea structurilor și forțelor sociale, precum și diferențierea intereselor individuale sau colective.

Societatea civilă reprezintă sfera nonguvernamentală a vieții publice care asigură controlul asupra puterii, aceasta are în prim plan cetățeanul, individul concret, liber să-și manifeste inițiativa economică, respectiv toate asociațiile și grupurile independente de putere , reprezentând o contraparte a puterii.

În timp ce în condițiile totalitarismului, atât viața publică, cât și cea privată sunt controlate de factorii guvernamentali, în cadrul unui regim politic democratic între societatea politică și societatea civilă nu pot exista raporturi nici de subordonare, nici de supraordonare, ci de independență.

Odată cu prăbușirea totalitarismului au apărut probleme specifice ale tranziției postcomuniste în Europa Răsăriteană. În acest context trebuie subliniat faptul că evoluția statului în această perioadă de tranziție este în mod organic corelată cu evoluția societății civile. Îndeplinindu-și funcțiile reformatoare statul este chemat sa realizeze democrația și economia de piață. Cercetătorii subliniază dialectica interacțiunii statului cu societatea civilă și îndeosebi direcționarea acestei dialectici spre scopul comun, acela al înaintării fostelor țări comuniste spre un nou tip de civilizație.

Anul 1989 a însemnat, pentru România, revenirea la regimul politic democratic şi demararea unui amplu proces de reconstrucţie a economiei de piaţă. Dincolo de trăsăturile formale ale noii orânduiri politice, este important de observat caracteristicile substanţiale ale democraţiei româneşti, aşa cum a fost înţeleasă şi aplicată de societate.

Cazul românesc oferă o perspectivă unică asupra democraţiei: după experienţa pustiitoare a comunismului, ca anulare a oricăror drepturi şi libertăţi individuale, românii au văzut în democraţie un regim politic „perfect”, o realizare a tuturor dorinţelor şi aspiraţiilor personale şi colective, o anulare a dominaţiei asupra maselor, exercitată în mod vizibil. Or, realitatea demonstrează că democraţia nu este perfectă, dar este perfectibilă, în sensul că admite îmbunătăţiri continue şi se pronunţă pentru un dialog deschis între stat şi societatea civilă. Aşadar, asistăm la un proces complex, cu mai multe dimensiuni, care îmbracă forma consolidării democratice.

Renaşterea democraţiei româneşti este în strânsă legătură cu redimensionarea clasei politice. Realizând o critică privind „legitimitatea democratică a democraţiei de tranziţie”, Daniel Barbu constată că „după 1989, societatea românească a regăsit vechiul făgaş al anomiei şi al lipsei de responsabilitate pentru deciziile publice şi pentru binele comun, din care fusese scoasă cu forţa de către totalitarism” . În plus, „din resturile totalitarismului nu s-a născut însă democraţia” , ci a rezultat un regim politic hibrid, ale cărui instituţii au trebuit să primească în mod continuu lecţii de democraţie.