Timpul crizelor și al primului război mondial 1914-1922

Primul Razboi Mondial, cunoscut şi ca Marele război, războiul naţiunilor sau războiul menit să pună capăt războaielor a fost un conflict armat la scară mondială. În 28 iulie 1914 Austria a atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Serbia primise ultimatum de la Austria), în 3 august 1914 Germania a invadat Belgia. În 6 martie 1917 America intră în război. În 11 noiembrie 1918, ora 11 dimineaţa, războiul a luat sfârşit. Denumirea Primul Război Mondial nu a fost folosită decât după 1939, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, până atunci fiind cunoscut ca marele război sau războiul mondial. Combatanţii războiului au fost aliaţii şi Puterile Centrale.

O caracteristică a Primului Război Mondial o constituie folosirea strategică pe scară largă a tranşeelor ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la graniţa cu Elveţia. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale războiului iar, pe lângă acestea, mai mulţi îşi pierd viaţa în spatele liniilor frontului datorită lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru alimentarea armatelor - şi a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile şi conflicte interne (spre exemplu, genocidul armean).

Primul Razboi Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost doborâte: German, Austro-Ungar, Otoman şi Rus. Cele patru dinastii ale lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman şi Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din timpul cruciadelor, au căzut după război.

Eşecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ridicarea fascismului în Italia, nazismului în Germania şi la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a catalizat Revoluţia bolşevică, cea care avea să inspire mai târziu revoluţii comuniste în diferite ţări, precum China sau Cuba, şi să creeze baza pentru războiului rece dintre Uniunea Sovietică şi Statele Unite ale Americii. În est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democraţia modernă a statului succesor, Turcia. În Europa Centrală s-au născut state noi, precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost recreată.

Nici un conflict anterior nu a mobilizat atâţia soldaţi şi nici nu a implicat atâtea părţi în câmpul de luptă. La finalul său, acesta a devenit al doilea conflict în lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping). Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face şi mai multe victime. Primele explicaţii, prevalente în deceniul 3 al secolului XX 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasau întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susţinută de către Germania, şi că, apoi, Germania a invadat Belgia şi Luxemburg, fără provocare. Ipoteza este că responsabilitatea pentru război a constat doar din agresiunea manifestată de către Germania şi Austro-Ungaria, în timp ce Rusia, Franţa şi Marea Britanie doar au ripostat legitim unei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu trecerea timpului, alţi analişti au luat în consideraţie şi factori suplimentari (de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, deoarece fiecare a accentuat importanţa concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

O altă cauză a războiului a fost croirea alianţelor şi militarismul. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele anterioare, numite "pre-dreadnought", în 1906. Acest fapt a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie acerbă în construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile care făceau parte din Antanta se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.

Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale politicienilor, în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.

Unele din primele acţiuni ale războiului au avut loc departe de Europa, în Africa şi în Oceanul Pacific.

În Europa, Germania şi Austro-Ungaria au avut dificultăţi de comunicare privind intenţiile exacte ale celor două armate aliate. Iniţial, Germania garantase că o să susţină invazia austro-ungară în Serbia, dar interpretările acestei decizii variau. Liderii Austro-Ungariei credeau că Germania va apăra flancul lor nordic contra Rusiei, însă Germania planificase ca Austro-Ungaria să-şi concentreze forţele contra Rusiei, astfel încât Germania să poată lupta contra Franţei pe Frontul de Vest. Această stare instabilă a forţat armata Austro-Ungară să-şi diminueze rezervele în sud, pentru a întâlni forţele ruse la nord. Armata sârbă, venind dinspre sudul ţării, s-a confruntat cu armata austriacă în Bătalia de la Cer pe 12 august, 1914. Sârbii au ocupat poziţii defensive contra austriecilor. Primul atac a avut loc la 16 august, între elemente ale Diviziei XXI Austro-Ungară şi elemente ale Diviziei Combinate a Serbiei. Lupta a avut loc noaptea şi nici un oponent nu s-a evidenţiat până ce Stepa Stepanovic nu a regrupat forţele sârbe. Trei zile mai târziu, forţele austriece s-au retras peste Dunăre, după ce au suferit pierderi de 21.000 de morţi şi răniţi, în timp ce Serbia de doar 16.000. Acest punct a marcat prima victorie a Aliaţilor în război. Austria nu a putut să-şi atingă imediat scopul (eliminarea Serbiei) şi, astfel, Germania a fost nevoită să păstreze soldaţi pe două fronturi.

Planul Germaniei pentru război (numit Planul Schlieffen) consta dintr-un atac rapid şi distructiv contra Franţei, astfel încât Germania să-şi poată transfera forţele pe Frontul de Est, contra Rusiei (care se mobiliza mai lent). În loc de o invazie directă a Franţei dinspre est, strategii germani considerau că era mai prudent să atace Franţa dinspre nord. Pentru a proceda astfel, armata germană trebuia să treacă prin Belgia. Germania a cerut dreptul de trecere de la guvernul Belgiei, cu promisiunea că, dacă acesta va consimţi, vor trata Belgia ca pe un aliat al Germaniei. Când Belgia a refuzat propunerea, Germania a invadat Belgia şi armata germană a început să treacă prin Belgia, dupa invadarea Luxemburgului. Armata germană a întâlnit rezistenţă la forturile de lângă oraşul belgian Liège, cu toate că elementele principale ale armatei continuau să se mişte rapid înspre Franţa. Marea Britanie a trimis un contingent numit British Expeditionary Force în ajutorul Franţei, care a mers direct înspre Belgia.

Totuşi, din pricina întârzierilor cauzate de rezistenţa forţelor belgiene, franceze, şi britanice, mobilizarea neaşteptat de rapidă a Rusiei şi obiectivele lor prea ambiţioase, planurile germane au fost dejucate. Rusia a atacat Prusia Răsăriteană, atrăgând forţe germane destinate Frontului de Vest. Germania a învins Rusia într-o serie de lupte, care sunt cunoscute sub denumirea de Bătălia de la Tannenberg (17 august-2 septembrie). Această diversiune a intensificat problemele mişcării lente ale forţelor germane, care nu erau anticipate de generalii germani, şi a permis forţelor franceze şi britanice să oprească avansarea forţelor germane înspre Paris, în Prima Bătălie de la Marne (septembrie 1914). Astfel, Antanta a forţat Puterile Centrale să lupte pe două fronturi. Armata germană s-a luptat până ce a obţinut o poziţie defensivă favorabilă în Franţa şi a eliminat din război cu 230.000 mai mulţi soldaţi francezi şi britanici decât a pierdut ea însăşi, în lunile august şi septembrie. Totuşi, incompetenţa sau timiditatea unor ofiţeri ca Ludendorff, care a procedat incorect transferând forţe din dreapta, pentru a le dirija spre Sedan, au anihilat şansa Germaniei de a obţine o victorie rapidă.