Tratatul de la Amsterdam și Nisa

Tratatele UE

Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi democratic de toate ţările membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu figurează într-un tratat, Comisia nu poate propune un act legislativ în domeniul respectiv.

Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El stabileşte obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de luare a deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele membre.

Tratatele sunt modificate pentru a permite creşterea eficienţei şi transparenţei UE, pentru a pregăti extinderile viitoare şi pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda unică.

În baza tratatelor, instituţiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe care statele membre le aplică ulterior.

Tratatul de la Nisa

Data semnării: 26 februarie 2001

Data intrării în vigoare: 1 februarie 2003

Scop: să reformeze instituţiile pentru ca UE să poată funcţiona eficient şi după extinderea până la 25 de state membre.

Schimbări esenţiale: metode pentru modificarea componenţei Comisiei şi redefinirea sistemului de vot în cadrul Consiliului.

Tratatul de la Amsterdam

Data semnării: 2 octombrie 1997

Data intrării în vigoare: 1 mai 1999

Scop: să reformeze instituţiile UE în pregătirea extinderii către noi state membre.

Schimbări esenţiale: modificarea, renumerotarea şi consolidarea Tratatelor UE şi CEE. Un proces decizional mai transparent (folosirea extinsă a procedurii de codecizie

TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Încă de la încheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 şi intrat în vigoare pe 1 noiembrie 1993, s-a convenit că se va efectua o revizuire până la sfârşitul deceniului:articolul N prevedea convocarea unei conferinţe în 1996.

Conferinţa interguvernamentală a durat mai mult de un an: a fost deschisă la Torino pe 29 martie 1996 şi s-a încheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la înalt nivel cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997. Tratatul de la Amsterdam a intrat în vigoare la 1 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :

- să plaseze ocuparea forţei de muncă şi drepturile cetăţenilor în centrul atenţiei Uniunii Europene;

- să suprime ultimele obstacole pentru libera circulaţie a persoanelor şi să consolideze securitatea;

- să permită Europei să îşi consolideze poziţia pe plan mondial;

- să eficientizeze arhitectura instituţională a Uniunii în vederea viitoarei extinderi.

STRUCTURA TRATATULUI

Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale.

Prima parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în Parlamentul European prin vot universal direct.

Partea a doua se referă la simplificarea tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965.

Partea a treia conţine prevederile generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a

articolelor (în Tratatul de la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice, perioada de valabilitate nelimitată.

În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE.

La Tratatul de la Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene,poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii, protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc.