Analiza unui discurs public

DISCURSUL PUBLIC

Discursul public este definit ca o acțiune prin care este dezvoltat un subiect ce

interesează un grup de oameni și are intenția generală de a convinge, a informa sau a distra.

Grupul de persoane este cunoscut ca public iar persoana care prezintă verbal textul este

vorbitorul. Acest tip de acțiune se bazează pe oratorie, arta de a se exprima și de a transmite un

punct de vedere într-un mod clar și de înțeles, în fața unui public. Oratoria își are originile în

Roma Antică și Grecia Antica, gânditorii proeminenți din aceste țări influențând semnificativ

evoluția artei oratorice.

Părțile unui discurs oratoric sunt;

- Exordium: prima parte a unui discurs, care urmărește câștigarea atenției și bunăvoința

auditorului. Face apel la sensibilitatea și bunăvoința ascultătorilor.

- Propozițiunea: constă în formularea temei discursului în termeni scurți, preciși și clari.

Este o enunțare a temei.

- Diviziunea: constă în alăturarea părților mari ale discursului pentru ca auditoriul să poată

urmări cu mai multă ușurință tema tratată.

- Narațiunea: Este partea discursului în care oratorul dezvoltă tema și confirmă cele

anunțate prin exordiu și prin propozițiune. Trebuie să fie concisă, clară și verosimilă.

- Argumentația: sau confirmarea probelor. Constituie partea discursului în care se

probează tot ce s-a spus în propozițiune și s-a dezvoltat în narațiune.

- Perorația: are un caracter practic și solicită la maximum puterea de sinteză, de

concentrare a argumentelor și totodată angajează personalitatea oratorului, atât rațional

cât și afectiv.

În discursul public, emitentul este investit cu autoritate, reprezentativitate și competență.

În același mod, el are cunoștințe despre probleme de interes colectiv. Se adresează unui receptor

care reprezintă o anumită comunitate sau un sector al acesteia. Toate problemele de importanță

sau relevanță colectivă sunt temeiuri pentru discursul public. Comunitatea identifică soluția la

preocupările lor, în discurs. Odată ce această identificare este stabilită, legătura expeditorreceptor

este consolidată. Discursul obține apoi acceptarea în grup.

Funcțiile retoricii:

1. Funcția persuasivă este cea mai importantă funcție a retoricii și anume aceea de a convinge. Se raportează la o multitudine de contexte în care primează factori logici, psihici sau de limbaj. Orice discurs este menit să influențeze publicul intr-un fel anume:

a) Influențare eminamente cognitivă;

b) Influențare preponderent emoțională;

c) Influențare cogn-afectivă.

Persuadarea, ca dimensiune retorică este nelipsită în: activitățile din instanța de judecată, alegerile electorale, propaganda politică, campaniile publicitare, procesul instructiv-educativ, dirijarea maselor, războiul psihologic etc.

Rezultatul practicilor retorice poate fi consensul sau dezacordul.

2. Funcția euristică cu scopul de a afla. Se înscrie într-o construcție intelectuală ce vizează descoperirea adevărului.

3. Funcția hermeneutică care îl obligă pe autorul unui discurs să explice cu claritate principalele componente ale discursului său și să demonteze teoriile adverse.

4. Funcția critică care impune o analiză reflexivă a discursului în vederea asigurării rigurozității problemei cercetate.

5. Funcția metalingvistică care presupune cunoașterea și conștientizarea valorii cuvintelor.