Geografia Europei

Europa Estică are o extensiune remarcabilă, atât pe latitudine cât şi pe longitudine, desfăşurându-se între mările aferente Oceanului Arctic, la nord (Marea Albă, Marea Barents); Marea Neagră şi Munţii Caucaz, la sud; Munţii Ural, la est şi culoarul Nistru-Dvina de Vest, la vest.

Suprafaţa sa depăşeşte 4 500 000 km2, deţinând astfel aproape jumătate din extensiunea continentului, ceea ce o instaurează, dimensional, ca o macroregiune tipică.

Un element specific al Europei de Est îl constituie peisajul puţin contrastant şi diferenţiat dat de întinsele câmpii, în care se intercalează podişuri şi dealuri colinare.

Peisajul regiunii este tributar fizionomic şi structural reliefului jos de câmpie (Câmpia Europei de Est) şi de podiş cu altitudini reduse (Podişul Volâno-Podolic, Smolensk, Valdai, Volgăi) situate în partea vestică a regiunii. Catena muntoasă a Uralului, amplasată periferic, reprezintă o limită precisă în raport cu Asia şi o fâşie de convergenţă regională a fluxurilor economice.

Impactul climei, al doilea element natural de importanţă peisagistică, se impune prin continentalismul accentuat, datorat influenţei anticiclonului siberian, precum şi prin evidenţierea tipurilor de climă pe direcţia nord-sud (rece, subpolar-pe litoralul arctic; temperat continental propriu-zis-în partea centrală şi subtropical-în Peninsula Crimeea). Relieful jos permite propagarea facilă, pe mari suprafeţe, a diverselor influenţe climatice. În partea sud-estică (arealul caspic), este localizat polul continental al aridităţii.

Aşadar, condiţiile climatice au un rol inhibator în dezvoltare, inducând procese accentuate de aridizare, salinizare a solurilor, geruri mari iarna, lipsa accentuată a precipitaţiilor, care ar trebui suplinite, pentru o bună dezvoltare agricolă, cu un aport masiv de apă, din râuri (irigaţii).

Europa de Est este d.p.d.v. geologic una dintre cele mai vechi părţi ale continentului. Excepţie fac doar Munţii Caucaz, care sunt formaţi preponderent din roci ce datează din epoca mezozoică şi prezintă numeroase vârfuri vulcanice.

Hidrografia se detaşează prin organizarea pronunţată a reţelelor de drenaj: Volga, Nistru, Nipru, Don, Peciora, Dvina, Mezen şi prin descărcarea lor divergentă către nord (Marea Barents), nord-vest (Marea Baltică), respectiv către sud, în Marea Caspică şi Marea Neagră. Acestor cursuri de apă mari (Volga, cel mai lung fluviu european) li se adaugă şi o serie de lacuri tectono-glaciare (complexul Ladoga şi Onega).

Vegetaţia pune în evidenţă cea mai ilustrativă zonalitate latitudinală. Litoralul nordic este dominat de elementele tundrei şi silvotundrei, urmate către sud, de o fâşie largă a pădurilor de conifere boreale (taigaua). Spre sud, taigaua este asociată unei fâşii înguste de foioase cu menţiunea că fagul se întâlneşte doar

în partea apuseană. Partea central-sudică revine silvostepei şi stepei, cu predominanţa asociaţiilor

de graminee.