Extras din seminar

Pentru o mai clara ordonare a faptelor si evenimentelor, memorialistul îsi deschide multe capitole cu o avertizare calendaristica sau spatiala, ori macar parti ale acestor capitole. De pilda, cel dintâi începe cu: 14/27 septembrie 1922. Ziua Crucii , ziua nasterii sale, excelent simbol al tuturor rastignirilor câte urmeaza a ne fi comunicate. La acea data tatal lui avea 22 ani si era încorporat; mama - 24; si mai sta agatata de poalele ei, sora lui Cornelia, atunci în vârsta de 2 ani. Urmau sa se mai nasca în casa de lemn în forma de L, din centrul Gurahontului: Stefan si Florica. Parintii tatei, cu care convietuia familia, fiind baptisti, nunta lui cu o ortodoxa care nu si-a lepadat religia fu socotita de dânsii afront personal.

Autorul, dupa ce a explicat pe larg ca nu îi sta în fire sa vorbeasca despre sine, când trece la lucru, în fata colii de hârtie, o face cu har, cu placere si cu talent literar, cu blândete, cu rabdare, cu satisfactia oferita de cuvântul cuprinzator si potrivit, gasind ritmul frazei cel mai graitor mintii si sufletului nostru, pentru a izbuti sa ajungem la atmosfera evocata în scriere si la ideile sale. Din urmatoarele, desprindem atât o viziune asupra vietii în familia lui, cât si una asupra formarii celui mic, precum si alta asupra traditiilor gurahontene în mijlocul carora se ridica. Ne aflam sâmbetele seara, " cu scaldatul în fata jarului din soba de tuci, cu usa deschisa, (...cu mirosul) de sarmale, de cartofi copti în coaja, de castane, coapte si ele. O agitatie aparte, alta decât aceea de peste saptamâna, se potolea treptat, pentru a face loc zilei de odihna, pentru a face loc sarbatorii. Nu-i întelegeam sensul. Lecturile bunicii, cu voce tare, din Biblie, ma fascinau, nu însa ca texte sacre, ci ca simple istorisiri, ca simple povesti. Pacea, în schimb, cobora în sufletul meu, de pretutindeni, ca o carisma a însasi sarbatorii. Si aceasta pace ce, pe masura trecerii anilor, se subtia continuu, era de natura sa împrumute, nu doar fiintelor, fiintei mele, ci tuturor lucrurilor, un plus de candoare. Sâmbata seara, dupa ce, îmbaiat, îmbracam camasa de cânepa si bumbac, tesuta de mama, lumina lampii cu petrol mi se parea mai calma, peretii încaperii, mai albi, fulgii de zapada, întrezariti printre perdelele ferestrei, mai fascinanti, mai usori. Ma bucura sarbatoarea, fara ca totusi sa fiu un prunc credincios, un stapânit de fervori, poate pentru faptul ca religiosi, din cale afara, nu-mi erau nici parintii. Obiceiurile erau respectate. Lipsea în schimb zelul. Grija zilei de mâine nu lasa prea mult loc pentru cele duhovnicesti. Sau, poate e mai exact a spune ca, aceasta grija, ce acoperea deopotriva si padurea si holdele si animalele si oamenii casei, avea ea însasi, în sinea ei, o mare doza de spiritualitate si sacru. Între supranatural si firesc nu existau limite, nici spatiu de manevra, nici timp de târguiala. Soarele era sfânt, farâmitura de pâine era sfânta, rasuflarea boului, la fel. Sarbatorile nu faceau altceva decât sa reîmprospateze sfintenia aceasta cvasigenerala, sfintenia întregului cosmos. Natura sfintita prin om? Omul sfintit prin natura? Cine sa stie? Ce stiu e faptul ca, de Boboteaza, praznic împaratesc, prin sau cu nimic mai prejos decât cel al Nasterii sau Învierii, în ajun, era asteptat preotul. Bunica îsi cauta refugiu pe la frati. Preotul, crâsnicul si cântaretii ajungeau, de obicei, înspre seara. Casa era proaspata, noi eram primeniti, focul, în soba, jucaus de-a dreptul. Pe masa, darurile pentru preot, cinarul pentru noi, adica un colac mare, cu un ou rascopt la mijloc si cu un numar de coarne, egal cu numarul vitelor din grajd, pe de margini. Dupa sfintire, aceste coarne erau taiate de mama si împartite animalelor, ca un fel de cuminecatura. Era atât de puternica legatura om-animal, încât tata nu a conceput sa vânda, sub nici un motiv si în nici o împrejurare, vreunul din animalele lui macelarilor, un asemenea gest echivalând pentru el o omucidere" (p. 13-14).