Practicile filantropice contemporane

I. Preliminarii

Biserica este pentru om și omul este pentru Biserică. În acest adevăr stă de fapt activitatea filantropică. Orice activitate de într-ajutorare trebuie să pornească de la o cât mai bună cunoaștere a persoanei umane. Precaritatea detestabilă a unora din acțiunile filantropice contemporane este, de fapt, generată de o teologie antropologică minimală. Iată de ce, atunci când este vorba de practicile filantropice contemporane trebuie să ținem cont în primul rând de ceea ce teologic înseamnă „taina persoanei”. În acest fel, fiecare persoană care se află în nevoie, în lipsuri materiale și sufletești poate fi ajutată pornind de la interior către exterior.

Aceasta este metoda pe care mi-am propus să o dezvolt în cele ce urmează pentru a reda câteva repere în ceea ce privește acțiunile filantropice contemporane. Desigur, este o prezentare dintr-o perspectivă teologic- pastorală. Voi porni de la abordările teologice ale patristicii și teologiei contemporane, după care, în cele din urmă voi pune în relief câteva practici contemporane ale filantropiei având ca reper Evanghelia lui Hristos și vocea Părinților.

1. Abordarea teologică a persoanei umane

Una din tainele de importanță majoră în ceea ce privește lucrarea lui Dumnezeu cunoscută în lume este taina persoanei. Se poate vorbi intens despre persoană și despre împlinirea ei. Cu atât mai mult atunci când vorbim despre persoană din perspectivă ecclesiologică. Aceasta datorită faptului că Biserica este pentru om și omul există pentru Biserică, în ea experimentând viața cea adevărată și în același timp sporind pe treptele desăvârșirii. Dar desăvârșirea presupune o stare conflictuală, o luptă permanentă cu ispitele și o încercare pe durata întregii vieți de a ajunge la fericirea veșnică, iar fericirea veșnică presupune ridicarea noastră spre contemplarea celor dumnezeiești. Aici am vorbit despre contemplare, însă aceasta se realizează în cadrul ecclesial, acolo unde Hristos ni se dăruiește total.

În acest cadru eclesial, elementul principal este iubirea veșnică a Sfintei Treimi, cunoscută în lume și prin ea. Faptul acesta este exprimat și de Sfântul Dionisie Pseudo- Areopagitul : „ Începutul acestei ierarhii este izvorul vieții, ființa bunătății, Treimea, cauza unică a celor ce sunt, din care ele au și existența și existența cea bună, pentru bunătatea ei. ” Pe de altă parte, elementul ecclesiastic este într-atât de mult legat de cel laic și amândouă de fericirea dumnezeiască, încât, fără această legătură cu caracter dinamic, însăși starea de fericire ar fi parțială și în cele din urmă ar deveni nulă, datorită faptului că o astfel de încercare de a atinge fericirea cea adevărată fără ajutorul lui Dumnezeu este o exersare panteistă a capacităților omenești. Însă creația reprezintă, așa cum afirma Karl Barth : „ Afirmarea voinței libere a lui Dumnezeu, care dă existență unei realități distincte de El Însuși.” Pe de altă parte progresul credinciosului în cunoașterea lui Dumnezeu, pornește în general de la lume, de la realitatea perceptibilă, pentru a se îndrepta spre Realitatea care depășește barierele temporalității și nu este circumscrisă de nimic.

Însă realitatea perceptibilă nu poate să se transforme într-o realitate de sine stătătoare. În acest caz, se ajunge la două variante : panteism și autosuficiență.

Să privim acum în această ordine și să analizăm cele două aspecte:

Panteismul este doctrina prin care Dumnezeu este confundat cu lumea, sau lumea este considerată a fi Dumnezeu. În acest fel, persoana nu mai poate avea caracter comunional și însăși denumirea ei poate fi ușor pusă sub semnul întrebării. O persoană care se limitează pe ea însăși și nu caută să depășească barierele creației, care nu tinde spre unirea tot mai deplină cu Dumnezeu depășind vizibilitatea acestei lumi poate oare să mai fie realitate personală? Răspunsul la această întrebare este firește negativ. Aceasta pentru că, persoana se face cunoascută doar în stare de comuniune a mea cu alții și a lor cu mine. În acest fel, ne exprimăm și noi în rugăciunile liturgice, luând ca exemplu pe Mântuitorul Hristos Care a spus : ,, unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu în mijlocul lor ”( Matei 18, 20 ). Argumentarea acestui aspect are rezonanțe biblice. În sens mai extins, primele 35 de versete din cadrul acestui capitol 18, evidențiază rolul deosebit de important pe care îl are comuniunea. Prin urmare comuniunea deplină dintotdeauna care se realizează veșnic între Persoanele Sfintei Treimi, trebuia să devină aidoma și în cazul persoanelor în special și al omenirii în general. Aceasta o arată Origen atunci când spune : ,, Ioan, de fapt, excelând și expunând limpede în prologul Evangheliei, mărturisește propria definiție a lui Dumnezeu, Cel ce se face cunoscut ca și Cuvânt : Și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul” .

Cuvântul așadar, este expresia unei realități personale. În sens mai larg, cuvântul definește persoana. Ideea care reiese de la Origen are la rândul ei o valență dublă : definește persoana și arată caracterul comuniunii ecclesiastice prin referințele la Cuvântul prin excelență care este Hristos.

Pe de altă parte, putem afirma, că prin Hristos, întreaga umanitate a fost ridicată la demnitatea pe care o avea în paradis. O spune și Sfântul Atanasie cel Mare când afirmă că Hristos este arhetipul lui Adam.

Dar „ fiat-ul ”de la Bunavestire este expresia care de fapt confirmă Biserica. Biserica va începe să se dezvolte odată cu Dumnezeu- Omul Iisus Hristos și din momentul bunei vestiri, va crește și se va dezvolta permanent. Pentru obiectul studiului de față, evenimentul are o deosebită importanță. Dacă Hristos prin înomenirea Sa a redeschis omului calea spre îndumnezeire, atunci, fără nicio urmă de îndoială, Biserica este însăși trupul Său.

Însă a identifica pe Atotputernicul Dumnezeu cu creația Sa, înseamnă tocmai a susține perspectiva origenistă cu privire la veșnicia lumii. Dacă lumea este din veci, dacă ea nu cunoaște un început, atunci cu adevărat apare în gândirea dar și în practica celor care socotesc astfel o dezvoltare a idolatriei. Lumea le devine propriul idol.

Dar Cuvântul lui Dumnezeu, și-a asumat trup omenesc, pentru a- i dărui omului demnitatea pierdută. Aceasta o afirmă și Sfântul Grigorie de Nazianz : „ Mai înainte de toate Fiului i se cuvine cântare, iar sângelui său prin care păcatul nostru a fost șters se cuvine cinstire. ” Putem accentua această perspectivă de hristificare a persoanei, prin faptul că, prin Întrupare persoana își află împlinirea deoarece este de acum înainte îndumnezeită.

Dar îndumnezeirea persoanei a fost făcută posibilă datorită Atotputerniciei lui Dumnezeu, Cel care prin actul chenotic dăruiește demnitate. Așadar, panteismul, ține de trecător, iar combaterea sa vine tocmai prin Logosul Divin Care ne-a deschis în Sfântul Duh calea către Împărăția cerurilor.