Orașul în Epoca Contemporană

1. Urbanismul ca mod de viaţă

Sociologul american Louis Wirth, unul dintre cei mai importanţi membrii ai Şcolii sociologice de la Chicago, în lucrarea sa Urbanismul ca mod de viaţă publicată în anul 1938, caracterizează oraşul modern, specific secolului al XX-lea, prin intermediul a trei dimensiuni esenţiale:

- populaţia care-l alcătuieşte este numeroasă;

- o foarte mare densitate a populaţiei;

- diversitate socială.

De asemenea, în cadrul oraşului, relaţiile de rudenie, dominante în mediul rural, au o pondere mult mai diminuată, relaţiile tradiţionale de vecinătate sunt eliminate, iar bază tradiţională de solidaritate socială, existentă în comunităţile rurale, a dispărut treptat treptat. O consecinţă majoră a mărimii (uneori excesive) şi a densităţii populaţiei urbane este apariţia diviziunii muncii şi a specializării, fenomene specific urbane. Oamenii îndeplinesc roluri complet diferite, ceea ce duce la apariţia unui tip nou de relaţii ce se bazează pe un tip nou de relaţii, de natură impersonală. Cooperarea este înlocuită de competiţie.

Relaţiile sociale primare sunt înlocuite de cele secundare, ele având în acelaşi timp şi un caracter fragmentat. Noţiunea de grup primar se referă la acele grupuri de tip familial sau bazate pe prietenie, unde relaţiile dintre membri sunt directe, de tipul face-to-face. În cealaltă accepţiune, grupul secundar are în vedere asociaţiile largi de oameni, în cadrul cărora relaţiile sunt impersonale, distante, precum în organizaţii/instituţii. Oamenii din interiorul unui oraş nu se cunosc unii pe ceilalţi aşa cum era cazul celor din rural, unde individul este perceput de ceilalţi ca o totalitate, el îndeplineşte o sumedenie de funcţii, fiind accesibil cunoaşterii celorlalţi dintr-o multitudine de puncte de vedere. Astfel, în mediul rural, un individ se prezintă celorlalţi atât ca practicant al unei activităţi de natură dominant agricolă, cât şi ca membru al unei familii, ca vecin etc., în general ca un om care este legat de ceilalţi prin intermediul unor experienţe de viaţă profund personale. Dimpotrivă, în cadrul populaţiei urbane legătura aceasta este ruptă, un individ este perceput de ceilalţi exclusiv prin intermediul unei caracteristici de personalitate singulare, care cel mai adesea se confundă cu tipul de activitate desfăşurată de acesta.

Pe de altă parte, familia tipic urbană este diferită în mod esenţial de cea rurală. Se poate constata în universul urban o tendinţă de atomizare. Modul de viaţă urban a dus la micşorarea numărului de membri ai familiei, oamenii se căsătoresc la o vârstă mult mai mare decât la sat, iar numărul persoanelor singure este în continuă creştere. Fenomenul de izolare este infinit mai accentuat în mediul urban decât în celălalt. Societatea urbană este caracterizată deci de un grad scăzut de integrare, locuitorii oraşelor nefiind implicaţi în mod direct decât în activităţile şi ocupaţiile lor curente. Datorită acestei implicări şi integrări limitate, se poate afirma că viaţa urbană este instabilă, iar ordinea socială se poate prăbuşi. Este un fenomen recurent în cazul lumii urbane ca indivizii să fie înclinaţi spre sinucidere, să se sintă cuprinşi de depresie şi să devină victime ale manipulării politice. În ultimă instanţă, făcând o corelaţie cu psihanaliza freudiană, putem spune că angoasa este un fenomen tipic urban.

Şi totuşi, în ciuda acestor dificultăţi şi schimbări pe care le pune în mişcare, Wirth nu ezită să considere oraşul ca pe „un centru de libertate şi toleranţă, ce stă la baza progresului, descoperirilor, ştiinţei şi raţionalităţii”; în concluzie, „civilizaţia metropolitană este fără-ndoială cea mai bună formă de civilizaţie pe care fiinţele umane au conceput-o vreodată”. Sintetizând, putem afirma că pentru Louis Wirth diferenţele fundamentale dintre cele două tipuri de viaţă, rurală şi urbană constau în: