Fascismul în Italia

INTRODUCERE

Fascismul a fost o mișcare politică înființată de Benito Mussolini în 1919, dominând conducerea Italiei intre 1922-1945.

În diversele sale perioade , fascismul a primit numeroase și diverse definiții având în mod evident la bază puncte de vedere destul de diferite.Fiecare în parte dezvăluie într-o măsură mai mare sau mai mică esența politică a acestui contradictoriu și enigmatic fenomen pentru cultura secolului al XX-lea.

În anul 1932 , Ernst Thalmann caracterizează fascismul ca pe o „contrarevoluție înarmată, prezentată drept mișcare de masă și reprezentată de organizațiile hitleriste”.În aceeași perioadă, istoricul Italian Delle Plane numește fascismul o „contrarevoluție preventivă“ iar Luigi Longo îl califica drept “una dintre formele de contrarevoluție preventivă“ .

Eugen Kox , în dorința sa de a scoate în evidență natura contradictorie a fascismului și, în special, contradicția dintre baza sa socială de masă, dintre mișcarea populară de masă și programul profund reacționar pe care îl indeplinește , îi spune „revoluție reacționară”.

W.Churchill dă o originală definiție genetică a fascismului : „a fost umbra sau mai degrabă copilul monstruos al comunismului”.

Wilhelm Reich în Psihologia de masă a fascismului,fără a nega rolul factorului economic în apariția fascismului, încearcă să explice întreaga ascensiune a acestuia prin cauze psihologice.Fascismul constituie „o afirmare a structurii iraționale a omului modelat de gloată”.

După părerea mea, toate definițiile și caracterizările menționate mai sus conțin un adevăr parțial.Ele reflectă pur și simplu anumite laturi ale fenomenului politic real numit fascism.Nici una dintre ele nu dezvălui însă principala bază a fascismului, esența sa specifică.Aceasta a fost exprimată relativ complet în definiția dată fascismului de către cel de-al VII-lea Congres al Cominternului: „o dictatură teroristă fățisă a celor mai reacționare, mai șovine și mai imperialiste elemente ale capitalului financiar”.Pentru că tocmai acest capital financiar stă la baza fascismului, determinându-i programul.Fără prezența capitalului financiar fascismul și-ar fi pierdut natura, esența politică și conținutul.În general, fără capitalul financiar, fascismul nu ar fi putut deveni o mișcare a întregii națiuni și nu ar fi putut pune mâna pe puterea de stat.Nu întâmplător fascismul a apărut în epoca imperialismului, în condițiile unei puternice crize sociale, care amenința însăși existența sistemului capitalist.

Fasciștii sprijină violența,războiul și militarismul, ca frunizor de transformare pozitivă în societate, de aducere a unui nou spirit, educație, insuflarea unei dorințe de a domina în caracterul oamenilor și crearea de camaraderie națională prin intermediul serviciului militar.Fasciștii văd violența și războiul ca acțiuni, care creează regenerare, spirit și vitalitate națională.

Cauzele şi condiţiile apariţiei fascismului

Ascensiunea dreptei radicale după primul război mondial a fost fără îndoială un răspuns, o reacţie la pericolul şi chiar la realitatea revoluţiei sociale şi a puterii clasei muncitoare în general, la Revoluţia din Octombrie şi leninism în special. Fără acestea, nu ar fi existat fascismul, deoarece, deşi extremiştii demagogi de dreapta au fost prezenţi în politică într-un număr de ţări europene începând cu sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, totuşi au fost foarte bine ţinuţi sub control înainte de 1914. În această privinţă, susţinătorii fascismului au, probabil, dreptate în afirmaţia că Lenin a dat naştere lui Mussolini şi lui Hitler.

Condiţiile apariţiei fascismului sunt în număr de patru.

Prima condiţie a fost că trebuia să se bucure de asentimentul şi legitimitatea generale. Democraţia însăşi se bazează pe acest asentiment, dar nu îl şi creează, cu excepţia faptului că în democraţiile bine stabilite şi procesul în sine al votului normal a tins să confere cetăţenilor - chiar şi celor în minoritate - un sentiment că procesul electoral legitimează guvernele pe care le generează. Dar puţine dintre democraţiile interbelice erau stabile. într-adevăr, până la începutul secolului douăzeci, democraţia exista în puţine ţări - Statelor Unite, Franţa şi cam atât. într-adevăr, cel puţin zece dintre statele Europei după primul război mondial erau fie în întregime noi, fie altfel decât în situaţia anterioară, pentru că nu au prezentat o legitimitate specială pentru locuitorii lor. Şi mai puţine democraţii erau stabile. Politica statelor din Era Catastrofei era, mai curând, o politică de criză.

A doua condiţie a fost un grad de compatibilitate dintre variatele componente ale "poporului", al cărui vot suveran urma să determine guvernul. Teoria oficială a societăţii burgheze liberale nu a recunoscut "poporul" ca un corp de grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi cu interese potrivit clasificării respective, în ciuda faptului că antropologii, sociologii şi toţi politicienii care desfăşurau o activitate politică recunoşteau acest lucru. Oficial, poporul, mai curând un concept teoretic decât un organism viu real de fiinţe umane, consta dintr-un ansamblu de indivizi ale căror voturi se adăugau la majorităţile şi minorităţile aritmetice, care se traduceau în adunări alese ca guverne majoritare şi opoziţii minoritare.

Acolo unde votul democratic a trecut frontierele dintre împărţirile populaţiei naţionale, sau acolo unde era posibil să se concilieze sau să se înlăture conflictele dintre ele, democraţia a fost viabilă. Oricum, într-o eră de revoluţie şi tensiuni sociale, lupta de clasă s-a transpus în politică mai degrabă decât pacea între clase. Intransigenţa ideologică şi de clasă puteau distruge guvernul democratic. Acordurile de pace încheiate în fugă după 1918 au înmulţit ceea ce noi, la sfârşitul secolului douăzeci, numim virusul fatal al democraţiei, adică divizarea corpului de cetăţeni exclusiv conform demarcaţiilor etnico-naţionale sau religioase.