Agrotehnică

INTRODUCERE

Agrotehnica, după Gh. Ionescu Şişeşti, este ştiinţa factorilor de vegetaţie şi în

primul rând a celor legaţi de sol, a modului de dirijare a acestora în vederea obţinerii

unor producţii mari şi de calitate superioară sau ştiinţa despre sistemul sol-plantă.

Pornind de la faptul că Agrotehnica reprezintă ştiinţa despre sistemul solplantă,

înseamnă că numeroasele procese care au loc în cadrul acestui sistem vor fi

influenţate prin lucrările solului, acţiunea erbicidelor, rotaţia culturilor şi prin

aplicarea diferenţiată a acestora în funcţie de condiţiile pedoclimatice.

Agrotehnica oferă soluţii cu aplicaţii ştiinţifice precum şi metode practice

pentru exploatarea raţională a terenurilor arabile, cunoştinţe utile tuturor

specialiştilor în domeniu, contribuind la o mai bună pregătire profesională a acestora.

Prin conţinutul său, agrotehnica se bazează pe noţiuni specifice disciplinelor

de pedologie, microbiologie, fizică, agrochimie, fiziologie, maşini agricole, ecologie

etc. şi în acelaşi timp, serveşte ca fundament pentru discipline ca fitotehnia,

viticultura, legumicultura, management, economie agricolă etc.

În cadrul ştiinţelor agronomice, agrotehnica ocupă unul din principalele

locuri privind sporirea fertilităţii solului şi creşterea producţiei agricole. Pe baza

rezultatelor ştiinţifice şi practice, agrotehnica elaborează metode strâns legate între

ele, în cadrul unor sisteme de agricultură, adică al unor complexe unitare de măsuri

care urmează a fi aplicate diferenţiat în funcţie de condiţiile naturale.

În ţara noastră, agrotehnica a fost introdusă ca disciplină şi predată studenţilor

începând cu anul 1920, de către marele savant agronom Gh. Ionescu – Sişeşti.

Manualul de studiu se adresează studenţilor Învăţământului la Distanţă de la

facultăţile de Agricultură (specializările agricultură şi inginerie economică în

agricultură) şi Horticultură.

Conţinutul manualului de Agrotehnică se referă la următoarele probleme:

- Factorii de vegetaţie şi mijloace agrotehnice de mărire a utilizării lor;

- Lucrările solului;

- Semănatul şi lucrările de îngrijire a culturilor;

- Buruienile şi combaterea lor;

- Asolamentele şi rotaţia culturilor;

- Agrotehnica diferenţiată pe zone pedoclimatice;

- Agrotehnica diferenţiată pe soluri slab productive (erodate, nisipoase,

sărăturoase şi pe terenuri îndiguite şi desecate).

CAPITOLUL I

FACTORII DE VEGETAŢIE ŞI MIJLOACE DE MĂRIRE A

UTILIZĂRII LOR

1.1 Lumina ca factor de vegetaţie

Lumina constituie factorul de vegetaţie prin care energia solară se integrează

în plantă sub formă de energie potenţială sau energie acumulată în substanţa

organică. Din cantitatea totală de energie luminoasă se consideră că frunza absoarbe

aproximativ 75%, iar restul de 25% este reflectată sau trece prin frunză.

La rândul ei energia absorbită nu este folosită în totalitate în procesul de

fotosinteză ci numai 1-5% şi rar peste 5%. Această cantitate de energie folosită

efectiv în procesul de fotosinteză poartă numele de coeficient de utilizare a energiei

luminoase.

Lumina se caracterizează prin intensitate, calitate şi durata de iluminare.

Intensitatea luminii variază foarte mult. În zilele de iarnă este cuprinsă între

1000 şi 2000 lx pe când în zilele de vară poate ajunge şi depăşi 40000 lx. Intensitatea

luminii mai depinde şi de latitudine, altitudine, nebulozitate, prezenţa în atmosferă a

vaporilor de apă, a prafului etc.

Intensitatea luminii influenţează fotosinteza, înfrăţirea, fructificarea,

rezistenţa la cădere, creşterea frunzelor şi a lăstarilor, favorizează acumularea

glucidelor etc.

Pentru ca plantele să înflorească şi să fructifice au nevoie de o intensitate de

1100 lx la mazăre, 2400 lx la fasole, 1800-2200 lx la orz şi grâu, 1400-8000 lx la

porumb etc.

Calitatea luminii. În procesul de fotosinteză şi de creştere al plantelor,

importanţa cea mai mare o au radiaţiile roşii şi galbene. Radiaţiile ultraviolete sunt

vătămătoare plantelor şi provoacă moartea a numeroase microorganisme, iar cele

infraroşii ajungând la suprafaţa solului se transformă în căldură, influenţând direct

viaţa plantelor.

Fiecare din radiaţiile absorbite de plante influenţează cu preponderenţă

sinteza anumitor substanţe. Astfel, sub acţiunea razelor roşii şi galbene se

sintetizează în special hidraţii de carbon, iar sub acţiunea razelor albastre se

sintetizează mai mult substanţele proteice.

Durata iluminării. Durata de iluminare fiind diferită pe glob în funcţie de

latitudine, plantele s-au adaptat acestor condiţii. Din această cauză fiecare plantă are

nevoie de anumite durate de iluminare în anumite faze din viaţa lor, numite “stadii de

lumină” şi de un anumit raport între durata de iluminare şi durata de întuneric numit

“fotoperiodism”.