Producerea de Plante Libere de Viroze

Speciile ornamentale care majoritatea se înmulţesc vegetativ sunt expuse contaminării cu virusuri care se transmit prin nematozi şi insecte.

În acelaşi timp, virusurile sunt propagate prin toate procedeele de înmulţire vegetativă şi se pot acumula în cursul ciclurilor de înmulţire. Cormet (1987) a înregistrat 3 tipuri de virus la lalele, 4 la crizanteme, 2 la dalia, 6 la garoafe.

Virozele produc mari daune la multe specii de plante cultivate (floricole, legumicole, pomicole) datorită faptului că reduc vigurozitatea plantelor, scad potenţialul productiv cu 20-30 %, iar calitatea produselor este mult depreciată.

Simptomul cel mai frecvent al prezenţei virusului este piticirea: internoduri scurte, diminuarea numărului de flori pe plantă, inflorescenţe mai mici.

Câteodată simptomele apar în mod specific la flori. Astfel, virusul panaşării la lalele determină striuri sau porţiuni decolorate în unele zone ale petalelor. Această alternanţă de porţiuni colorate şi decolorate a fost apreciată în sec. XV-XVII, dar instabilitatea decolorărilor nu a permis obţinerea unor varietăţi comerciale.

În timp ce bolile produse de bacterii şi ciuperci pot fi eradicate prin tratamente chimice, pentru eliminarea virozelor la speciile înmulţite vegetativ, singurele metode practice utilizate sunt cultura de meristeme şi termoterapia.

Cultura de meristeme

În 1949 s-a observat că meristemul caulinar apical (0,1 mm) şi prima pereche de primodii foliare din vârful de creştere de la o plantă infectată de virus, pot da descendenţi liberi de viroze.

Meristemul este un ansamblu de celule nediferenţiate care au o capacitate de diviziune foarte mare. Culturile de meristeme impropriu numite uneori culturi "in vitro“, au ca scop principal regenerarea speciilor atinse de viruşi, iar plantele obţinute pot fi punctul de plecare pentru microînmulţire.

Meristemele pot fi situate în diferite locuri şi determină creşterea în lungime a tulpinilor şi rădăcinilor (meristeme apicale), altele determină creşterea în grosime a tulpinilor (meristeme secundare sau cambiu). În culturile de meristeme sunt utilizate numai meristemele caulinare, situate la extremitatea tulpinilor.

Tehnica înmulţirii meristematice în scopul devirozării a fost pusă la punct de către Morel şi Martin în 1952, când au obţinut primele rezultate în devirozarea daliilor şi în continuare au extins metoda la orhidee şi cartof. Această tehnică este mai mult o tehnică de regenerare decât de înmulţire propriu-zisă. Ea se bazează pe faptul că meristemul apical al unei plante este liber de viroze, din cauza vitezei mari de multiplicare a celulelor meristematice care se divid mai repede decât virusul.

În 1957 Quak a aplicat devirozarea prin culturi de meristeme la garoafe. Astfel au fost puse bazele tehnologice industriale de devirozare a materialului biologic vegetal.

La plantele sănătoase obţinute pe această cale s-a constatat păstrarea caracteristicilor generale ale speciei, a vigurozităţii şi devirozarea pe o durată de 1-3 ani, timp în care productivitatea poate creşte semnificativ (cu 25-35%), cu condiţia protejării împotriva unei eventuale reinfectări cu virusuri patogene.

Plantele libere de agenţi fitopatogeni nu sunt însă imune la boli şi de aceea este esenţial ca acestea să fie înmulţite în continuare sau cultivate în condiţii care să evite reinfecţia. Este avantajos să se menţină materialul stoc, astfel încât să se asigure propagarea clonală în masă.

Factorii care influenţează eliminarea virusurilor prin culturi de meristeme

Înaintea prelevării explantelor meristematice se impune cunoaşterea cu exactitate a gradului de îmbolnăvire al plantelor donatoare, precum şi al viruşilor care infectează planta.