Silvicultură

NOŢIUNI GENERALE

Termenul vine din latină de la silva=pădure şi de la cultura=cultură, ştiinţă rezultând astfel silvicultura=ştiinţa pădurii, la fel şi cuvântul pădure din palus-udish = tufăriş, mlaştină acoperită cu trestie, teren acoperit cu arbori.

Pădurea reprezintă poate cel mai important ecosistem terestru care întegrează subsisteme diferite şi care prezintă un echilibru ecologic foarte stabil şi o structură armonios integrată şi accentuat modelată de legile ce generează procesele de viată din pădure, legi care fundamentează masurile tehnice de natură antropică capabile să-i asigure stabilitatea ecologică şi productivitatea de biomasă iar în plan ecologic şi social să intensifice funcţiile protectoare.z

În sens larg silvicultura include întreg ansamblul de preocupari privînd cunoasrerea păduri sub aspect teoretic precum şi a tuturor măsurilor legate de crearea şi îngrijirea acestaeia recoltarea şi valorificarea ratională şi durabilă a produselor sale dar şi organizarea şi conducerea întregului proces de gospodărire.Pornind de aici conventional s-au deprins doua mari parţi constitutive ale silviculturi: silvobiologia şi silvotehnica.

Silvobiologia se ocupă cu studiul ecosistemului forestier sau a silviosistemului sub aspect morfologic sau structural, fiziologic functional un accent major punându-se pe studiul arborelui şi arboretelor (sub raport morfologic) şi al înterrelaţiilor dintre fitocenoza forestieră şi factorii de mediu (sub raport funcţional).Un rol deosebit se va acorda rolului mediogen pe care pădurea îl are în modelarea mediului apropiat sau intern şi mai îndepartat întrucât pădurea îşi crează propriul său mediu dar în acelasi timp are înfluente benefice şi asupra mediului din afara ei.

Silvotehnica sau silvocultura aplicată studiază fundamentele teoretice şi practice ale măsurilor (metodelor) biotehnice ce se aplică într-un arboret de la întemeiere şi până la exploatare.

Cele două componente pot fi disociate numai sub raport didactic dar niciodată atunci când aplicăm cunostînţele silviculturale într-o pădure ca atare putem spune că în activitatea de zi cu zi aceste două componente se întegrează armonios şi stau la baza gospodariri pădurilor pe termen scurt, mediu şi lung. Întrucât la ora actuală majoritatea pădurilor sunt cultivate (supuse unui proces coerent de gospodărire) se poate afirma că silvicultura ca stiînţă şi practică este cel mai eficient mijloc de modelare a proceselor de productie din cadrul pădurilor cultivate. Starea de la un moment dat a pădurilor cultivate pune în evidenţă foarte clar cât de bine sau cât de rău s-au aplicat măsurile silviculturale, fără a exagera putem afirma că pădurea cultivată reprezinţă sinteza priceperii silvicultorului care s-a ocupat de aceasta.Fără îndoială că au existat în cadrul pădurilor cultivate anumite tendinţe, anumite optiuni care odată puse în practică au demonstrat în ce masură silvicultorul a fost în acord sau în dezacord cu natura.

Obiectul de studiu al silviculturii

Obiectul de baza al silviculturii este însăşi pădurea studiată sub diverse aspecte (istoric, ecologic, economic,social) şi în acelaşi timp ca obiect de bază supus în permanentă unor măsuri specifice care să-i asigure o avansată stabilitate şi o ridicată productivitate în deplin acord cu condiţiile stationale.

Scopul permanent al silviculturii de la nasterea ei ca stiinţă fundamentală şi aplicată a fost şi este legat în primul rând de bogăţia şi perfectionarea cunoştinţelor legate de pădure atăt în plan teoretic fundamental cât şi în plan aplicâtiv.Ea s-a străduit întotdeauna să pună la îndemâna celor care lucrează în silvicultură toate cunostinţele necesare gospodaririi perene a pădurilor.De asemenea de la etapă la etapă odată cu dezvoltarea altor stiinţe forestiere a facut eforturi de a integra într-un concept complex dar unitar toate nouăţile obţinute în fiecare ştiinţă forestieră în parte.Datorită acestui fapt în decursul timpului s-au putut diferenţia concepte diferite faţă de silvicultură şi de aici drept consecinţă diferitele tipuri de silvicultură.

În prezent în concordantă cu o serie de reglementări înternationale pe care le-a acceptat şi tara noastră precum şi în concordanţă cu o serie de reglementări oficiale interne scopul de bază al silviculturii constă în gastionare durabilă a pădurilor şi care este în acord cu conceptul de dezvoltare durabilă. Termenul de dezvoltare durabilă este de dată recentă fiind utilizat pt. prima dată în 1997 în Raportul comisiei Brunt-Land şi care a fost defînit astfel:” toate resursele mediului ale Terei se vor utiliza de către generatiile actuale în aşa fel încât să nu aibă de suferit generatiile viitoare” cu alte cuvînte să se asigure o permanenţă, o continuitate în utilizarea acestor resurse şi în primul rând a celor regenerabile categorie în care întră şi pădurile şi care necesită o riguroasă clarificare pe termen lung a modalităţilor de valorificare şi de regenerare (cazul resurselor regenerabile ) pe baza unor strategii coerente şi globale ( pe cât posibil extinse la scara întregii planete). Pornind de la acest concept gestionarea durabilă apare ca o consecinţă a acesteia ca un mijloc tehnic de punere în aplicare a dezvoltarii durabile.Nerespectarea acestui concept duce în fînal la epuizarea resurselor chiar dacă acestea au un caractea regenerabil. Exemplele pot fi numeroase atât în trecut cât şi în prezent doar pe teritoriul României suprafaţa pădurilor s-a redus de la 80% în vremurile preistorice până la 26,7% azi. În ţările slab dezvoltate defrişările masive în dezacord cu prîncipiul dezvoltării durabile au facut ca în perioada 1985-1995 să dispară mai mult de 65 mil hectare de pădure cu consecinţe dezastruoase asupra mediului în special asupra solului.

Obiectivele silviculturii sunt numeroase şi schimbabile de la etapă la etapă în raport cu starea pădurii şi cu cerinţele societăţii umane. În decursul timpului obiectivele au oscilat de la obţinerea unor cantităţi cât mai mari de lemn , cu condiţia regenerarii suprafeţelor de pe care s-a tăiat, până la protecţia totală a unor suprafeţe păduroase în diferite scopuri : protecţia unor factori de mediu, conservarea biodiversitatii, rezervatii stiintifice, parcuri naturale sau parcuri nationale.

Principalele tipuri de silvicultură sunt: clasică (zigotică), clonală şi ecoprotectivă.

Silvicultura zigotică este tipul de silvicultură care se bazează în primul rând pe regenerarea sexuată a pădurii în acest scop aplicandu-se diferite tratamente cu regenerare naturală sau artificială.Ea s-a dezvoltat în primul rând în Europa având un pronunţat caracter intensiv deoarece suprafaţa de pădure ce revine pe cap de locuitor este foarte mică si în acelasi timp procentul de împadurire este foarte scăzut comparativ cu alte continente.