Politică și administrație publică

Membrii oricarei colectivitati sociale tind spre un stat politic care sa le confere conditii prielnice

pentru a se autoguverna sau, cel putin, pentru a participa, prin reprezentare, la procesul de

conducere sociala. Emanciparea politica a individului, vazuta desigur în plan geografic si socialistoric,

a marcat o treapta superioara pe calea progresului umanitatii, devenind una dintre piesele de

baza ale sistemului universal de valori social-umane.

Însasi notiunea de democratie, în care filosofii greci din secolele V-IV î.e.n. au asimilat si

concretizat din punct de vedere politic o asemenea nazuinta, a exprimat, în polisurile grecesti,

forma de guvernare în care puterea era exercitata de catre popor sau cu participarea substantiala a

acestuia.

Dupa mai mult de un mileniu si jumatate în care, în Europa, conceptul si practica democratiei s-au

cufundat în uitare, doctrina a reusit sa îmbrace într-o forma publicistica atragatoare o realitate

frapanta de care constienti au devenit, chiar si silit, monarhul absolut si clasa nobila: suveranitatea

nu poate apartine regelui si, deci, nu poate fi exercitata exclusiv de catre acesta, deoarece izvoraste

de la Natiune.

În consecinta, Natiunea este îndreptatita sa participe la exercitarea puterii politice fie prin

reprezentantii ei, fie în mod direct1. De la constientizarea si acceptarea acestui adevar, fixat mai

întâi în cutuma constitutionala si apoi în prima constitutie scrisa, au trecut multe secole. Astazi,

problematica democratiei - a celei reprezentative, ca si a celei directe - cunoaste o revigorare

deosebita. Nici o constitutie nu poate ignora afirmarea într-o forma sau alta a dreptului poporului de

participare la exercitarea puterii. În acest fel, nazuinta spre autoguvernare sau, altfel spus,

participarea poporului, în calitate de titular al suveranitatii, la exercitarea puterii politice, a fost

sanctionata de puterea constituanta, devenind un drept constitutional.

Din punct de vedere al problematicii accesului popular la exercitarea puterii politice, prin termenul

de popor se întelege ansamblul indivizilor carora statul le recunoaste calitatea de cetateni ai

acestuia si, în aceasta calitate, aptitudinea de a participa în anumite conditii la diferite proceduri

electorale prin care se exprima vointa nationala. Din acest punct de vedere, notiunea de “popor”

este circumscrisa notiunii de “electorat” sau “corp electoral”2. Forma clasica de manifestare a

dreptului de participare la guvernare, consacrat în toate constitutiile statelor moderne, consta în

dreptul de a alege si dreptul de a fi ales.

Daca în comunitatile sociale antice, putin numeroase (democratia sclavagista greceasca), era

posibila democratia directa prin întrunirea cetatenilor si adoptarea în comun a unor hotarâri majore,

în statele moderne democratia directa nu mai este posibila în formele pe care le-a cunoscut

antichitatea3. Iata de ce accesul la exercitiul democratic, în epoca contemporana, se face prin

reprezentare, care confera conceptului participarii maselor la exercitarea puterii, un continut

concret, material. Sigur ca formele de participare sunt diferite de la un stat la altul, potrivit

regimului politic, conditiilor concret-istorice, traditiilor democratice, culturii politice a cetatenilor,

intereselor cercurilor si fortelor politice care îsi disputa optiunile electoratului s.a.

§1. Participarea politica

Intr-un regim democratic, activitatile politice nu sunt rezervate doar profesionistilor sau agentilor

specializati, conducatori, jurnalisti, alesi, militanti. Indivizi sau grupuri de indivizi îsi exprima, de

exemplu prin practica votului, manifestari sau petitii, decizia lor de a lua parte la jocul politic.

1 Ferdinand Lundberg, The Myth of Democracy, Carol Publishing Group, New York 1989, p.7-10.

2 Marcel Prelot, Jean Boulouis, Institutions politiques et droit constitutionnel, Dalloz, Paris, 1980, p.631.

3 În Preambulul Cartii europene a autonomiei locale, încheiata la Strasbourg, la 15 octombrie 1985, se arata ca dreptul cetatenilor de a participa la

treburile publice poate fi exercitat în modul cel mai direct la nivel local.

Participarea se poate deci defini ca „ansamblul activitatilor prin care cetatenii sunt abilitati sa intre

în contact cu universul sacru al puterii întotdeauna într-o maniera superficiala sau efemera si

respectând anumite constrângeri rituale” 4.

Democratia este fondata pe conceptia ca puterea politica provine de la poporul suveran. Acest ideal

democratic postuleaza reprezentarea unui cetatean activ. Realitatea este diferita si se multumeste

mai curând cu o cetatenie partiala.

a. Mitul cetateanului activ

Progresele democratiei franceze se combina cu largirea drepturilor politice. Consacrarea drepturilor

omului si ale cetateanului (1789), stabilirea sufragiului universal masculin (1848) si feminin (1944),

recunoasterea libertatii de asociere (1901) se bazeaza pe o conceptie clasica a democratiei legata de

existenta unui cetatean educat, virtuos, capabil de „a emite o opinie” si dominat de un real

sentiment de angajare. Participarea la activitatile politice tinde astfel sa se confunde cu exercitiul

idealizat aI cetateniei si ia forma obligatiei morale, si chiar a normei interiorizate de indivizii însisi

(consensul în jurul datoriei electorale). Baza teoretica a democratiei, participarea cetatenilor este

deci nu numai legitima, ci si de dorit.