Rețele Virtual-LAN

La începuturile retelisticii , pentru configurarea retelelor nu existau prea multe principii. Implementarea lor depindea numai de detalii strict legate dispunerea utilizatorilor. De exemplu, o retea folosita în cadrul unor cladiri de firme putea sa grupeze în cadrul aceleasi retele utilizatori din birouri separate care puteau sa nu aiba nici o legatura unul cu celalalt. Acest lucru s-a schimbat la începutul anilor ’90 când în configuratia retelelor au aparut hub-urile. A devenit astfel posibil de configurat retele de calculatoare, mai degraba logic decât fizic punând accentul pe legaturile cu ajutorul hub-urilor. Totusi aceasta implementare a avut si neajunsuri. Astfel daca doua persoane din acelasi departament se aflau în cladiri diferite fiind conectati la hub-uri diferite, conectarea la un alt hub si implicit la o alta retea ar fi însemnat practic deconectarea fizica a unui utilizator dintr-un hub si conectarea acestuia la celalat. Datorita acestui neajuns un nou concept a evoluat: Virtual LAN, care este o retea bazata pe switch-uri ce permite ca modifcari de organizare sa fie realizate prin implementari logice sau software.

2. Elemente fundamentale de interconectare a calculatoarelor

O data cu extinderea domeniilor de aplicare a calculatoarelor, a crescut si numarul utilizatorilor ce doreau sa faca schimb de date sau sa prelucreze informatiile comune.

De exemplu, zeci de angajati ai unei intreprinderi lucreaza împreuna la elaborarea bugetului, fiecare din ei fiind responsabil de un anumit compartiment. În cadrul unei companii de transporturi aeriene biletele la una si aceiasi cursa pot fi vîndute de mai multe agentii, care evident, se afla în orase diferite.Pentru a solutiona astfel de probleme, au fost elaborate mijloace tehnice care permit calculatoarelor sa comunice între ele.

Numim retea, o multime de calculatoare ce pot shimba informatii prin intermediul unei structuri de comunicatii.

2.1. Topologia retelelor

Prin topologia unei retele se intelege modul de interconectare a calculatoarelor în retea. Folosirea unei anumite topologii are influenta asupra vitezei de transmitere a datelor, a costului de interconectare si a fiabilitatii retelei. Exista câteva topologii care s-au impus si anume: magistrala, inel, arbore. Pe lânga acestea întalnim si alte modele topologice: stea, inele intersectate, topologie completa si topologie neregulata . În figura 1 se poate observa reprezentarea , sub forma de grafuri, a acestor modele.

Fig 1 Topologii retele

2.2. Protocoale de comunicatie

Protocoalele de retea sunt standarde ce permit calculatoarelor sa comunice între ele. Un protocol defineste modul în care un calculator poate identifica un alt calculator dintr-o retea, forma pe care fluxul de date o ia în transfer si modul în care aceasta informatie este prelucrata pentru forma finala de utilizare. Protocoalele definesc, de asemenea, procedurile pentru manevrarea transmisiilor pierdute sau stricate de „pachete“ de date.

IPX (pentru Novell Net Ware), TCP/IP (pentru UNIX, Windows NT, Windows 95), DECnet (pentu retele Digital Equipment Corp, ), AppleTalk (pentru calculatoare Macintosh) si NetBIOS/NetBEUI (retele Windows NT) sunt principalele tipuri de protocoale de retea folosite în ziua de azi.

Desi fiecare protocol este diferit, toate sunt capabile sa utilizeze si sa partajeze acelasi cablu fizic. Aceasta metoda comuna de accesare fizica a retelelor ofera posibilitatea multiplelor protocoale sa lucreze împreuna fara probleme pe aceeasi cale de retea si permite folosirea hardware-ului în mod diferit pentru diverse protocoale de retea. Acest concept este cunoscut sub numele „protocol independent“, ceea ce înseamna ca elementele componente sunt compatibile la legaturi fizice si de date, permitând utilizatorului sa ruleze mai multe protocoale diferite în aceleasi conditii si acelasi mediu de lucru.