Control de gestiune

Așa cum nu exista activitate de producție conștientă fără cunoașterea și comensurarea trebuințelor pieței, în mod inevitabil nu poate exista activitate productivă - de orice fel ori natură - organizată sau desfășurată, în cadrul firmelor/ organizaților/societăților comerciale, în afara dorinței declarate de a obține profit. În mod cert această dorință justificată este unul dintre obiectivele oricărei organizații.

Trecerea României la economia de piață al cărui fundament îl constituie proprietatea privată și ale cărei mecanisme presupun coroborarea și îmbinarea organică a legilor pieței cu acțiunea statului, se dovedește a fi un proces complex și de durată. Această economie, nu e lipsită de inechități și abuzuri dar, în același timp, e clar faptul că agentul economic privat oferă cea mai bună perspectivă de păstrare a libertății, precum și cele mai accesibile căi de dezvoltare economică.

În societatea contemporană, economia de piață, ca formă de organizare a vieții economice, în care raportul dintre cerere și ofertă determină principiile de prioritate în organizarea producției și realizarea bunurilor, are la bază agentul economic.

Economia de piață este o economie guvernată de legi specifice între care cele ale pieței sunt determinante cum ar fi: jocul prețurilor, profitul, presiunea concurenței, incertitudinii și riscului.

Într-o economie de piață responsabilitatea socială a firmei este de a-și folosi resursele și de a se lansa în activități menite să-i sporească profitul, funcționând atâta timp cât respectă regulile presupunând o competiție deschisă, dură dar liberă și corectă. În economia de piață oricare agent economic dorește să realizeze profit, iar desfășurarea rentabilă a activității e asigurată de cunoașterea condițiilor economice și financiare în raport cu cerințele și legitățile pieței.

Cunoașterea este necesară în primul rând conducerii agenților economici și personalului acestora și în al doilea rând pentru ceilalți agenți economici, parteneri de afaceri, etc. Această cunoaștere a sistemului patrimonial și financiar al agenților economici se realizează cu ajutorul documentelor primare și al evidenței tehnico operative și contabile.

Asigurarea corectitudinii, exactității și realității acestor informații constituie o problemă de mare răspundere și se realizează cu ajutorul controlului. Prin control conducerea își asigură informarea reală, dinamică și preventivă care ridică valoarea concluziilor și calitatea deciziilor. El nu se rezumă să constate manifestarea neajunsurilor, nu e numai concomitent și ulterior ci în primul rând e bazat pe previziunea desfășurării activității, a posibilităților apariției deficiențelor și anomaliilor.

Statul trebuie să intervină ori de câte ori e necesar prin instrumentele sale juridice și financiare, atunci când situația o impune în vederea respectării legislației și a altor norme

4

specifice. Pe lângă egalitatea între agenții economici, independența și libera inițiativă, o altă caracteristică esențială a economiei de piață este concurența care reprezintă o manifestare a liberei inițiative, un mod de comportament economic ce are la bază rivalitatea pe piață.

Concurența este o luptă între producători pentru condiții mai avantajoase în producerea și desfacerea bunurilor precum și sporirea profitului. Cunoașterea condițiilor economice și financiare în raport cu cerințele și legitățile pieței în care se derulează activitățile agenților economici, previne situațiile de încetare a plăților și de faliment, asigurând obținerea profitului. Cunoașterea situației patrimoniului, a capacității lui de a genera profit este asigurată cu ajutorul: contabilității cât și a controlului financiar. În acest context controlul la nivel micro și macroeconomic reprezintă o funcție eficientă și necesară a conducerii care asigură cunoașterea și perfectionarea modului de gestionare a patrimoniului și de orientare, organizare și desfășurare a activității de producție și desfacere.

În condițiile economice de piață, controlul ca formă de cunoaștere are în vedere trei poziții de interese economico-financiare după cum urmează:

interesele agenților economici bazate pe profit (sistemul contabil și controlul dependent de conducerea agenților economici);

interesele terților agentilor economici (control de certificare a situației patrimonial-financiare a agentului economic);

interesele statului (control independent).

Controlul este deci o necesitate obiectivă și subiectivă, dar nu este un scop în sine ci un mijloc de perfecționare a activității executive, inclusiv a procesului de conducere a acesteia. Controlul are ca direcții esențiale: orientarea mai bună a muncii, întărirea ordinii și disciplinei în organizarea și desfășurarea activității economice, gospodărirea mai bună a mijloacelor materiale și financiare.

Astfel controlul este un factor care contribuie la menținerea activității în situația normală la soluționarea cu competență a problemelor privind dezvoltarea și modernizarea economică în condiții de eficiență reală.

1.2 CONTROLUL - FUNCȚIE A MANAGEMENTULUI ȘI GESTIUNII FINANCIARE

Controlul în accepțiunea sa semantică e o analiză permanentă sau periodică a unui activ, a unei situații pentru a urmări mersul și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. Controlul poate fi definit ca o verificare, o inspecție atentă a corectitudinii unui act, o actiune de supraveghere, o examinare minuțioasă sau puterea de a conduce ca un instrument de reglementare a unui proces.

Privit din punct de vedere al misiunii sale, controlul este componentă intrinsecă a managementului, iar din punct de vedere al exercitării sale este o activitate umană, autonomă și specifică care servește atât conducerii firmei, societăților și partenerilor ei cât și autorităților publice sau chiar populației.

Datorită importanței sale sistemul de control financiar poate fi considerat ca un instrument indispensabil managementului pentru supravegherea regulată a activitătii firmei cu scopul de a lua la timp deciziile ce se impun.

5

Managementul reprezintă efortul de a organiza activitatea de conducere în raport cu legitățile pieței în vederea cunoașterii și perfecționării modului de gestionare a potențialului agenților economici și de a preveni apariția riscurilor deficiențelor și lipsurilor în activitatea acestora. În literatura de specialitate conducerea întreprinderii este definită de cinci funcții principale, respectiv: prevederea, organizare, comandă coordonarea și controlul. Toți autorii ce s-au ocupat de teoria managementului au atribuit controlului o importanță deosebită în cadrul functiilor acestuia.

Principalele responsabilități ale unui manager sunt: