Istoria Dreptului Românesc

CAPITOLUL 1

STATUL SI DREPTUL GETO-DAC

Este bine stiut faptul existenta unui sistem de drept este conditionată de cea a unui organism statal. Prin

urmare trecerea în revistă a evolutiei dreptului românesc trebuie să înceapă în mod necesar cu studierea

formelor rudimentare pe care le-a pus în practică prima coagulare de tip statal de pe teritoriul actual al

României: statul geto-dac.

1. Factorii aparitiei statului geto-dac

Statul geto-dac a luat nastere în jurul anului 82 î. Hr., ca urmare a actiunii de unificare a triburilor getodace

întreprinsă de unul dintre conducătorii uniunilor de triburi existente, viitorul rege Burebista. Demersul

unificator a avut foarte probabil un caracter violent, supunerea conducătorilor celorlalte triburi si uniuni de triburi

făcându-se prin forta armelor. Nu poate fi însă exclusă posibilitatea ca unele dintre căpeteniile locale să fi

acceptat de bunăvoie suprematia lui Burebista, asa cum pare să fi fost cazul viitorului vicerege Deceneu.

Aparitia statului ca formă superioară de organizare social-politică în spatiul locuit de geto-daci constituie

un fenomen complex, rezultat al interactiunii a mai multor factori de factură internă si externă. La capitolul

factorilor interni trebuie inclusi în principal cei de natură economică, culturală si politică. Factorii economici au

constituit una dintre premisele profunde ale aparitiei statului geto-dac, aceasta întrucât progresele realizate prin

cresterea productivitătii, ca urmare a utilizării pe scară largă a fierului, au condus la separarea mestesugurilor

de agricultură, precum si la adâncirea diferentelor de avere si de statut social din sânul societătii. Factorii

culturali au jucat si ei un rol semnificativ în cadrul acestui proces, existenta unei limbi si a unei religii comune

facilitând contactele si legăturile social-politice dintre diversele triburi si uniuni de triburi. Principalii factori politici

au fost aristocratia tribală, masa războinicilor si puterea regală, ale căror interese divergente au condus la

conturarea unui nou echilibru de forte în interiorul societătii. Asemenea altor cazuri contemporane ale

antichitătii, aristocratia prefera să preia nemijlocit puterea în propriile mâini, exercitând-o prin magistrati alesi pe

termen limitat. Monarhul, la rândul său, avea tendinta de a concentra o cât mai mare putere în mâinile sale,

apelând uneori la ajutorul marii mase a războinicilor împotriva nobililor. În sfârsit, războinicii tindeau să se alieze

cu institutia monarhică, în care vedeau singura fortă capabilă să limiteze abuzurile aristocratiei. Cea care a

reusit în cele din urmă să profite de toate aceste contradictii, impunându-si totodată autoritatea, a fost institutia

monarhică, reprezentată de regele Burebista.

În privinta factorilor externi care au influentat procesul de închegare a statului geto-dac, trebuie

mentionată apropierea de hotarele etnice ale Daciei a două pericole externe majore, reprezentate de populatiile

celtice si de statul roman. Aflate către nord-vest, în Slovacia de astăzi, populatiile celtice si, în mod special,

semintiile boiilor si tauriscilor, constituiau o amenintare latentă pentru triburile geto-dace, ele putând reedita

oricând o nouă invazie de genul celei care avusese loc în Dacia a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. De

cealaltă parte, statul roman se afla în plină expansiune către zona Peninsulei Balcanice. Între anii 168-146 î.Hr.,

acesta reusise să cucerească partial Illyria, să transforme statul macedonean în provincie romană si să

lichideze independenta politică a Greciei peninsulare. Rolul celor două amenintări externe nu trebuie însă

exagerat. Ele nu au reprezentat conditii sine qua non pentru formarea statului condus de Burebista, ci foarte

probabil au functionat ca un catalizator pentru conducătorii politici si militari ai triburilor si uniunilor de triburi

dacice, contribuind la impulsionarea procesului de unificare politică si teritorială.

2. Trăsăturile statului geto-dac

Formatiunea politică creată de Burebista nu trebuie înteleasă în acceptiunea contemporană a

conceptului de “stat”, ci în sensul său antic, ca o structură politică cu un teritoriu propriu si o putere politică

institutionalizată.

Existenta unui teritoriu al statului lui Burebista este un fapt relativ usor de demonstrat pe baza izvoarelor

antice. Potrivit cercetărilor arheologice si informatiilor furnizate de istoricii antici, el se întindea între Nistru,

litoralul nord-vestic al Mării Negre, Dunărea inferioară, Dunărea mijlocie si Morava. Mai important însă decât

prezenta unui teritoriu statal este existenta fenomenului de teritorializare a obstilor dacice care au intrat în

alcătuirea formatiunii lui Burebista. Aceasta înseamnă că teritoriul locuit de daci a căpătat pentru acestia din

urmă mai mult decât o simplă utilitate economică, ajungând să aibă si o semnificatie politică. Cu alte cuvinte,

constiinta identitară a individului a încetat să se mai definească prin raportare la rudele de sânge (obstea

gentilică), în locul său instaurându-se în mod treptat constiinta apartenentei sale la un anumit teritoriu (obstea

teritorială).

Fenomenul de teritorializare a obstilor poate sesizat cel mai bine în zona Muntilor Orăstiei, unde

civilizatia dacică a avut un caracter cvasi-orăsenesc. Tot aici este atestată existenta unui complex de fortificatii

din piatră care se constituiau într-un sistem defensiv conceput în mod unitar. Acesta contrastează în mod

evident cu fortificatii ridicate din pământ în afara arcului carpatic, ceea ce i-a determinat pe specialisti să

conchidă că sistemul din Muntii Orăstiei reprezenta de fapt capitala formatiunii politice, în vreme ce restul

întăriturilor constituiau probabil centre tribale sau unional tribale.

Politica externă a lui Burebista ne dezvăluie si ea o dimensiune a fenomenului de teritorializare a

societătii geto-dace, întrucât campaniile militare întreprinse de rege nu au fost simple raiduri de pradă, specifice

organizării tribale, ci s-au constituit în expeditii de cucerire, menite să lărgească hotarele tării.

Cea de a doua conditie pentru existenta unui stat, în sensul antic al conceptului, este si ea îndeplinită.

Statul lui Burebista a dispus într-adevăr de un centru de putere politică care, în aparentă, dispunea de o minimă

organizare institutională. Este vorba în primul rând despre institutia regelui (basileus), care, potrivit descrierilor

lăsate de istoricul Strabon are trăsăturile unei monarhii autoritare. Începând cu Burebista, titlul regal a încetat să

mai indice pe seful civil si militar al unei obsti gentilice, un primus inter pares ales de comunitatea tribală. El

ajunge acum să desemneze pe detinătorul unic al puterii, suficient de puternic să impună legi (ordine sau

porunci) supusilor săi, în cadrul unui raport de tipul guvernanti-guvernati.

Institutiei monarhice i se adaugă însă si alte elemente de organizare institutională a puterii, precum

existenta unor titluri aulice si prezenta probabilă a unei cancelarii regale, toate acestea făcând trimitere la

modelul de organizare a statelor elenistice contemporane. De altfel, trebuie precizat că izvoarele antice

utilizează pentru indicarea acestei formatiunii politice geto-dace acelasi termen pe care îl folosesc si pentru

desemnarea unor state antice contemporane, ceea ce poate să însemne că în viziunea contemporanilor între

acestea din urmă si statul lui Burebista nu existau diferente notabile.