Legislația comunicării

Sunt necesari ani îndelungati înainte ca valorile care se bazeaza pe adevar si autenticitate morala sa se impuna si sa învinga cinismul; dar, pâna la urma, ele ies întotdeauna victorioase.

Vaclav Havel

Libertatea cuvântului nu poate fi înteleasa numai ca o absenta a interdictiei de care profita doar o minoritate infima (oameni de presa, politicieni). Comunicarea fiind o nevoie esentiala a fiintei umane, dreptul la comunicare se impune ca un drept recunoscut indivizilor, grupurilor si natiunilor de a face schimb de mesaje de orice fel, prin orice mijloc de expresie. Numerosi cercetatori au pus în lumina diferite valori si scopuri pe care le serveste libertatea de exprimare.

Astfel, a fost evidentiata importanta protejarii presei care sa pondereze puterea guvernului, dar în acelasi timp s-a subliniat importanta libertatii de exprimare ca modalitate de a dezvolta o societate toleranta. În absenta unei teorii unice, s-ar putea adopta sugestia conform careia libertatea de exprimare ar subsuma mai multe principii. Un prim principiu reflecta finalitatea guvernarii democratice, interzicând guvernului sa suprime discursul ideologic si politic formulat de critici. Un al doilea principiu este justificat de cautarea adevarurilor pe piata ideilor, protejând cercetarea stiintifica. Iar un al treilea principiu protejeaza afirmarea de sine, aparând expresia artistica.

Libertatea de exprimare nu este o idee noua în istoria gândirii, desi trebuie remarcat faptul ca boom-ul informational si mediatic pe care îl cunoaste societatea moderna îi atribuie o importanta fara precedent. Dreptul la expresie si la o presa libera era o manifestare a ideilor iluministe si arata încrederea în ratiunea umana, care a depasit modul feudal de raportare la viata sociala. În 1790, în urma Revolutiei Franceze, au fost votate articolele 17 si 18 din Constitutia Franceza, care stipulau: Comunicarea libera a gândurilor si a opiniilor este unul din drepturile cele mai pretioase ale omului. Orice cetatean poate vorbi, scrie, tipari liber cu conditia sa raspunda la abuzul acestei libertati în cazurile prevazute de lege.

În dreptul intern, libertatea de exprimare este reglementata de Constitutia României, în calitate de lege fundamentala a statului român. Astfel, art.30 trateaza în mod distinct problematica libertatii de exprimare, delimitând-o de alte categorii de libertati fundamentale ale omului: Libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, sunt inviolabile.

Consideram cu aceasta ocazie ca fiind necesara o analiza mai atenta a reglementarilor constitutionale pentru a întelege ce l-a determinat pe legiuitor sa dea consideratie deosebita libertatii de exprimare în raport cu libertatea de opinie pe de-o parte, si cu libertatea (dreptul ) de informatie, pe de alta parte.

Având în vedere ca toate cele trei categorii de libertati au ca scop împlinirea intelectuala, ele pot fi intitulate libertati ale spiritului, însa cu caracteristici proprii pentru fiecare în parte.Art.29, al.1, determina în mod imperativ ca libertatea gândirii si a opiniilor nu pot fi îngradite sub nici o forma, iar nimeni nu poate fi constrâns sa gândeasca altfel decât conform propriilor principii.

Aceasta atitudine intelectuala interioara este garantata, fiind corelata cu comportamentul intrinsec al individului. Libertatea de exprimare înseamna o exteriorizare a opiniei, astfel ca relatia exprimare-opinie consta într-o raportare de la parte la întreg. Caci, prin deductie logica, rezulta ca nu putem exprima ceea ce nu gândim, iar exprimarea nu este altceva decât forma pe care o capata opinia, manifestarea (colectiva sau individuala). În cazul opiniei, subiectul nu are intentia de a face publice opiniile sale, având o atitudine pasiva fata de aceasta exteriorizare.

Cu toate acestea, nu se poate însa face o distinctie clara între cele doua libertati, iar unii autori1 se întreaba: Daca admitem ca libertatea opiniei este absoluta, cum putem împaca aceasta absolutizare a atitudinii subiective cu caracterul evident relativ al libertatii de exprimare?

Dincolo de aceste contradictii, retinem actualitatea pe care o suscita aceste drepturi fundamentale constitutionale, într-o lume a liberului arbitru, unde asistam la o mutare a puterii catre individ, la o contradictie între manifestarea termenilor însingurare-globalizare.

Pe plan international, cu titlu exemplificativ, mentionam art.9 al.1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului care arata ca orice persoana are dreptul la libertatea de gândire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea în mod individual sau în colectiv, îi public sau în particular, prin cult, învatamânt, practici si îndeplinirea ritualurilor.

În ceea ce priveste practica judiciara, s-a constatat ca la nivelul Curtii Europene a Drepturilor Omului, nu s-a înregistrat decât un singur caz de încalcare a art.9, de catre Comisia Drepturilor Omului, înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr.11, care a desfiintat aceasta institutie, transferându-i toate competentele catre Curte. Este vorba de cazul Darby versus Suedia din anul 1989.

Acest fapt este motivat nu prin lipsa de interes a autoritatilor judiciare competente, ci prin aceea ca nu este adusa o atingere drepturilor unei persoane decât numai dupa ce opinia daunatoare a fost facuta publica, a fost manifestata, chestiune ce implica cu prioritate analiza si aplicarea altor articole ale Conventiei.

Referindu-ne acum la corelatia dintre libertatea de exprimare si cea a informatiei, putem spune ca cea din urma mentionata implica mai mult, având doua laturi: libertatea de a emite si libertatea de a recepta. Declaratia Universala a Drepturilor Omului arata în art.19 ca: Orice individ are dreptul la libertatea opiniei si exprimarii, ceea ce implica dreptul de a nu fi îngrijorat pentru opiniile sale ori pe acela de a cauta, primi si difuza, fara a lua în considerare frontierele, informatiile si ideile prin orice mijloc de exprimare.

De asemenea, Pactul International Relativ la Drepturile Civile si Politice afirma ca:libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a cauta, de a primi si de a difuza informatii si idei.

Dispozitiile art.30 din Constitutia României adoptata în data de 21 noiembrie 1991 de catre Adunarea Constituanta nu au suferit modificari ca urmare a revizuirii Constitutiei prin Legea nr.429/2003, pastrându-si continutul :

- Cenzura de orice fel este interzisa..

- Libertatea presei implica si libertatea de a înfiinta publicatii.

- Nici o publicatie nu poate fi suprimata