Cursuri economie industrială

1.1. Ce studiază economia industrială?

Economia industrială studiază comportamentul firmelor, comportamentul industriilor şi funcţionarea pieţelor. Ea este o aplicaţie a teoriei microeconomice asupra analizei firmei, industriei şi pieţelor. Termenul de economie industrială este adesea considerat sinonim cu cel de organizare industrială. Există însă cercetători (Ferguson şi Ferguson, 1994, Carlsson, 1989) care consideră că economia industrială

are o sferă mai largă de cuprindere, incluzând alături de organizarea industrială şidinamica industrială.

Începutul economiei industriale moderne este plasat în deceniul trei al secolului trecut, perioadă în care a început conturarea paradigmei „structură comportament performanţă”:

a) conditi de baza: costuri, cerere, tehnologie

b) Structura pietei: concentrarea pietei,barierele la intrare, diferentierea produselor integrarea verticala, integrarea orizontala

c) Comportament: obiective de afaceri, strategii de afaceri, practici concurentiale

d) Performanta: eficienta, profitabilitate, progres tehnologic, crestere.

Şcoala de la Harvard, asociată cu numele lui J.S. Bain şi a lui E. Mason, s-a dezvoltat în linia deschisă de această paradigmă, remarcându-se prin numeroase studii empirice legate în principal de structura pieţelor (barierele la intrare, oligopolul puternic, strategiile competitive, economiile de scară, costurile de tranzacţie, cazurile antitrust).

Şcoala de la Chicago, a cărei tradiţie începe cu Aaron Director şi George Stigler, diferă de cea de la Harvard sub mai multe aspecte. Această şcoală a încercat să utilizeze teoria tradiţională a mecanismulu preţurilor pentru a critica şi infirma/contrazice, dacă era cazul, ipotezele şi argumentele avansate de şcoala de la Harvard, mai ales în ceea ce priveşte acele elemente cu impact asupra politicilor industriale (această şcoală îşi exprima rezervele asupra intervenţiei puterii publice în domeniul industrial).

Şcoala Austriacă, a treia şcoală care a marcat dezvoltarea economiei industriale, este cea legată de numele lui C. Menger, L. von Mises şi von Hayek. Conform acesteia, concurenţa este un proces complex, care nu poate fi analizat prin modele economice statice. Profitul este un un aspect esenţial al concurenţei, car semnalează antreprenorilor direcţia de alocare a resurselor. El nu este un indicator al puterii de monopol. Această şcoală pledează pentru o intervenţie minimală sau nulă a statului asupra pieţelor.

1.2. Firma: perspectiva neoclasică

Din punct de vedere al teoriei neoclasice, firma este unitatea economică fundamentală în care se realizează producţia. Funcţia fundamentală a firmei este transformarea factorilor de producţie în bunuri şi servicii destinate pieţei. În cadrul perfect al echilibrului general, nu există firme în adevăratul sens al termenului, ci funcţii de producţie.Aşa se explică de ce neoclasicii studiază firma prin prisma teoriei preţurilor şi a alocării resurselor.

1.3. Economia firmei

1.3.1. De ce există firmele?

În realitate, instituţii ca firmele, partidele politice sau sindicatele există sub forma unor structuri instituţionale de complexităţi diferite, iar existenţa lor trebuie să poată fi explicată ca o formă de răspuns a indivizilor la problema rarităţii resurselor.

Incertitudinea comportamentală (Williamson, 1998) apare atunci când părţile sunt într-o relaţie de dependenţă şi când îşi ascund în mod conştient informaţii. Ea determină două tipuri de comportament oportunist: cel ex-ante, concretizat în selecţia adversă, şi cel ex-post, concretizat în hazardul moral.

Costurile de tranzacţie sintetizate de Coase (1988) prin sintagma „costul utilizării mecanismului preţurilor” includ: „să descoperi cu cine vrei să tranzacţionezi, să informezi persoana că cineva doreşte să tranzacţioneze şi în ce termeni, să derulezi negocierile care conduc la înţelegere, să redactezi contractul, să realizezi inspecţia necesară pentru a fi sigur că termenii contractului sunt observaţi e.t.c.”.

Dreptul de proprietate este definit în sensul general ca „un drept socialmente recunoscut de a alege utilizările unui bun economic”, iar dreptul de proprietate privat este „dreptul atribuit unui individ specificat, alienabil prin schimb contra unor drepturi similare asupra altor bunuri”.

1.3.2. Teorii ale firmei: privire de ansamblu

♦ Perspectiva tehnologică Această perspectivă are drept scop definirea taliei (dimensiunii) unei întreprinderi. Economiile de scară încurajază gruparea în cadrul firmei a diferitelor activităţi, în timp ce creşterea costurilor, dincolo de un anumit nivel al producţiei, limitează creşterea în dimensiuni a firmei. Prin urmare, unul dintre determinanţii principali ai dimensiunii unei întreprinderi este gradul în care aceasta este capabilă să exploateze economiile de scară.

♦ Economia costurilor de tranzacţie Economia costurilor de tranzacţie susţine că „instituţiile economice ale capitalismului au ca principal scop şi rezultat economisirea costurilor de tranzacţie”. Costurile de tranzacţie sunt „costurile comparate de planificare, de adaptare şi de urmările a transferului de drepturi asociate sarcinilor în cadrul aranjamentelor organizaţionale alternative”. Tranzacţia este înţeleasă drept transferul drepturilor de utilizare asupra bunurilor şi serviciilor între unităţi tehnologic separabile. Principalele caracteristici ale tranzactiei sunt:specificitatea activelor, incertitudinea comportamentala, frecventa.

Potrivit lui Williamson există trei mecansime alternative de guvernare: piaţa, firma şi forma hibridă. Fiecare formă generică de guvernare este definită printr-un ansamblu de atribute care se sprijină reciproc.

I. Fiecare formă de guvernare este sprijinită de legi contractuale diferite:

a) Contractul clasic: părţile sunt independente, identitatea lor nu contează, continuarea contractului nu aduce nici o valoare, iar contractul este supus unor reguli stricte, bine precizate, eventualele litigii fiind rezolvate de tribunal. Nu există relaţii de dependenţă între ofertanţi şi cumpărători, tranzacţiile sunt monetizate la nivel maxim,Acest tip de contract este potrivit tranzacţiilor prin PIAŢĂ.

b) Contractul neoclasic şi doctrina justificării, care degrevează părţile de o întărire strictă, se aplică acelor contracte în care părţile unei tranzacţii îşi menţin autonomia, dar sunt dependente bilateral într-un grad relativ însemnat. Identitatea părţilor este importantă, iar contractul îmbracă forma unui „contract cadru”, ce permite adaptări în faţa unor perturbaţii neprevăzute. Dacă intervin perturbaţii majore, se poate ajunge la tribunal, ceea ce presupune costuri foarte mari şi face acest tip de contract ineficient.Contractul neoclasic este caracteristic FORMEI HIBRIDE.

c) Contractul personalizat (forbearance): contract juridic intern, prin care procesul de adaptare se realizează prin intermediul autorităţii; litigiile sunt rezolvate în sânul aceleiaşi organizaţii şi nu prin intermediari. Contractarea în interiorul firmei nu mai este clasică, ci „relaţională”, în sensul că au loc schimburi continue, implicite, informale. Indivizii cooperează între ei prin aceste schimburi pentru că ei percep cooperarea ca fiind în interesul lor pe termen lung şi pentru că ajung să capete încredere în instituţia „firmă”. Este specific IERARHIEI.

II. Alte elemente de diferenţiere între formele de guvernare sunt adaptarea şi instrumentele de incitaţie şi control. Adaptarea poate îmbrăca două forme: autonomă (A) şi coordonată (C).

În cazul pieţei, adaptarea este una autonomă, se realizează prin intermediul mecanismului preţurilor (este acea adaptare neoclasică, walrasiană). Coordonarea autonomă poate însă să eşueze deoarece părţile autonome reacţionează diferit la semnale, chiar dacă îşi doresc atingerea în timp a unui răspuns compatibil. O explicaţie este cea a aşteptărilor nonconvergente.