Extras din curs
Capitolul 1. CREAREA PIETEI UNICE REGIONALE IN VESTUL EUROPEI
Dupa planul Schuman din mai 1950 un an mai târziu s-a încheiat tratatul de la Paris ce a
stabilit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si care a introdus conceptul de piata
comuna într-un domeniu sectorial. Având în principal motivatii politice mai degraba decât de
ordin economic, întrucât compatibilitatea intereselor economice era discutabila si oarecum
partiala, CECO era menita sa promoveze cooperarea si reconcilierea franco-germana si sa sustina
integrarea pietelor în doua sectoare de o importanta vitala pentru economia si securitatea tarilor
membre, unde trebuiau eliminate barierele comerciale si încurajate concurenta si competitivitatea.
Chestiunea pe care o pun în discutie specialisti reputati în domeniul integrarii economice
(si europene) este daca piata comuna, reprezentând pietele nationale integrate într-una regionala,
este un obiectiv sau un instrument al integrarii economice.
Parintii fondatori si politicienii implicati în crearea Comunitatilor Europene (CECO, CEE,
EURATOM) erau animati de idei federaliste si au încercat sa creeze un cadru favorabil si solid
integrarii economice, fiind influentati de ideile functionalismului promovat de David Mitrany,
care era vazuta ca suport al unei viitoare integrari politice.
In cei aproape 30 de ani de integrare economica si înainte de demararea programului pietei
unice integrarea pietelor progresase apreciabil. In ce priveste accesul pe piata comuna fusesera
armonizate si unificate procedurile de control si vamuire, dar mai erau taxe la frontiera, existau
contingente nationale la produse sensibile si restrictii voluntare de export fata de terti, masurile
echivalente restrictiilor cantitative nu erau armonizate fata terti, platile cadeau sub incidenta
controalelor valutare nationale, exista un sistem unic de TVA (nivelurile fiind diferite), dar
accizele nu erau armonizate, politica comuna a transporturilor era înca un deziderat si prea putin o
realitate. In ce priveste conditiile de concurenta exista o politica comuna a concurentei cu
rezultate notabile în domeniul combaterii practicilor restrictive ale ofertei si preturilor si a
abuzului de pozitie dominanta, achizitiile publice erau deschise dar procedurile nu fusesera
armonizate, monopolurile de stat nu puteau practica discriminari, iar ajutoarele de stat erau strict
supravegheate si controlate. In privinta functionarii pietei politicile orizontale includeau doar pe
cele regionale relativ armonizate (Fondul comunitar de dezvoltare regionala a demarat în 1975),
de asemenea unele standarde si prevederi legale referitoare la agentii economici fusesera
armonizate sau unificate. In ceea ce priveste politicile sectoriale s-au remarcat PAC si politica
comuna din domeniul carbunelui si otelului, ultima cazând sub incidenta tratatului CECO.
1.1. REALIZAREA PIETEI UNICE EUROPENE
La mijlocul anilor '80 Comunitatea Europeana trecuse prin doua valuri de largire, depasise
doua recesiuni economice majore, crease un sistem monetar menit sa reduca instabilitatea
cursurilor de schimb, constientizase necesitatea avansarii integrarii economice ca raspuns la
provocarile interne si externe, primele determinate de reconsiderarile politicilor macroeconomice
la nivel national iar ultimele de transformarile de ordin politic si economic la nivel international.
In 1985 presedintia Comisiei a anuntat în Parlamentul European intentia Comisiei de a desavârsi
piata interna regionala ca principal obiectiv al strategiei sale, obiectiv ce putea fi realizat doar cu
sprijinul guvernelor statelor membre. Ideia înlaturarii barierelor existente în calea liberei circulatii
a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor si crearii conditiilor de avea o piata unica nu
era noua. Au existat patru caracteristici ale strategiei Comisiei expusa în Cartea Alba, care au
avut o importanta deosebita pentru asigurarea succesului programului pietei unice. Prima ar fi
accentul pe latura ofertei, ceea ce l-a facut compatibil cu climatul politic si economic existent,
iar în plus a putut beneficia de sprijinul comunitatii de afaceri. A doua ar fi existenta unui orar
clar pentru adoptarea diferitelor masuri, ceea ce a facilitat activitatea autoritatilor nationale. A
treia ar fi accentul pus pe înlaturarea barierelor si activitatea de reglementare si nu pe
costurile financiare. A patra ar fi natura tehnica si tonul sobru al Cartii Albe. Programul pietei
unice a vizat 3 domenii cu impact major asupra liberei circulatii a marfurilor: a) barierele fizice
(controlul la frontiere); b) barierele tehnice (standarde, norme); c) impozite indirecte (TVA,
accize). Un alt domeniu abordat a fost cel al procedurilor achizitiilor publice, întrucât s-a pus
problema eliminarii caracterului protectionist, discriminatoriu si monopolist al acestora. Pentru
realizarea acestui proiect deosebit de ambitios promovat de Comunitatea Europeana s-au utilizat
doua strategii complementare, prima bazata pe armonizarea legislativa în domeniile sanatatii
publice, consumatorilor si mediului, a doua bazata pe armonizarea functionala prin aplicarea
principiului recunoasterii reciproce, consacrat de Curtea Europeana de Justitie .
Costurile realizarii programului pietei unice la nivel comunitar, national, regional sau pe
plan economic, social, ecologic, desi nu au fost cuantificate exact au fost apreciate ca fiind
importante, dar oricum net inferioare beneficiilor obtinute. Dintre nerealizarile programului se pot
mentiona perioada îndelungata de aplicare si dificultatile de implementare la nivel national a
legislatiei comunitare din unele domenii (achizitii publice, asigurari), nerezolvarea problemei
somajului structural (accentuata de recesiunea de la începutul anilor'90), neînlaturarea
obstacolelor existente la nivel national în calea liberei circulatii a serviciilor si factorilor,
beneficiile relativ reduse pentru IMM-uri comparativ cu marile firme. In afara rolului major jucat
de institutiile comunitare si autoritatile nationale mai exista si alti actori importanti implicati în
activitatea de reglementare a pietei interne, dintre care se detaseaza noile organizatii europene de
standardizare - CEN si CENLEC - carora le-a fost delegata de catre UE competenta elaborarii de
norme si standarde europene menite a înlocui barierele tehnice nationale si cu care Comisia
colaboreaza extrem de eficient, precum si organizatiile patronale nationale si cele europene, gen
Uniunea Confederatiilor Patronale si Industriale Europene (UNICE), cu care de asemena Comisia
are legaturi de colaborare extrem de strânse. UNICE a efectuat propriile studii si investigatii,
sugerând importante îmbunatatiri ale procesului de reglementare, inclusiv simplificarea si
restrângerea lui la minumul necesar.
Preview document
Conținut arhivă zip
- Economie Europeana.pdf