Economie europeană

Capitolul 1. CREAREA PIETEI UNICE REGIONALE IN VESTUL EUROPEI

Dupa planul Schuman din mai 1950 un an mai târziu s-a încheiat tratatul de la Paris ce a

stabilit Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului si care a introdus conceptul de piata

comuna într-un domeniu sectorial. Având în principal motivatii politice mai degraba decât de

ordin economic, întrucât compatibilitatea intereselor economice era discutabila si oarecum

partiala, CECO era menita sa promoveze cooperarea si reconcilierea franco-germana si sa sustina

integrarea pietelor în doua sectoare de o importanta vitala pentru economia si securitatea tarilor

membre, unde trebuiau eliminate barierele comerciale si încurajate concurenta si competitivitatea.

Chestiunea pe care o pun în discutie specialisti reputati în domeniul integrarii economice

(si europene) este daca piata comuna, reprezentând pietele nationale integrate într-una regionala,

este un obiectiv sau un instrument al integrarii economice.

Parintii fondatori si politicienii implicati în crearea Comunitatilor Europene (CECO, CEE,

EURATOM) erau animati de idei federaliste si au încercat sa creeze un cadru favorabil si solid

integrarii economice, fiind influentati de ideile functionalismului promovat de David Mitrany,

care era vazuta ca suport al unei viitoare integrari politice.

In cei aproape 30 de ani de integrare economica si înainte de demararea programului pietei

unice integrarea pietelor progresase apreciabil. In ce priveste accesul pe piata comuna fusesera

armonizate si unificate procedurile de control si vamuire, dar mai erau taxe la frontiera, existau

contingente nationale la produse sensibile si restrictii voluntare de export fata de terti, masurile

echivalente restrictiilor cantitative nu erau armonizate fata terti, platile cadeau sub incidenta

controalelor valutare nationale, exista un sistem unic de TVA (nivelurile fiind diferite), dar

accizele nu erau armonizate, politica comuna a transporturilor era înca un deziderat si prea putin o

realitate. In ce priveste conditiile de concurenta exista o politica comuna a concurentei cu

rezultate notabile în domeniul combaterii practicilor restrictive ale ofertei si preturilor si a

abuzului de pozitie dominanta, achizitiile publice erau deschise dar procedurile nu fusesera

armonizate, monopolurile de stat nu puteau practica discriminari, iar ajutoarele de stat erau strict

supravegheate si controlate. In privinta functionarii pietei politicile orizontale includeau doar pe

cele regionale relativ armonizate (Fondul comunitar de dezvoltare regionala a demarat în 1975),

de asemenea unele standarde si prevederi legale referitoare la agentii economici fusesera

armonizate sau unificate. In ceea ce priveste politicile sectoriale s-au remarcat PAC si politica

comuna din domeniul carbunelui si otelului, ultima cazând sub incidenta tratatului CECO.

1.1. REALIZAREA PIETEI UNICE EUROPENE

La mijlocul anilor '80 Comunitatea Europeana trecuse prin doua valuri de largire, depasise

doua recesiuni economice majore, crease un sistem monetar menit sa reduca instabilitatea

cursurilor de schimb, constientizase necesitatea avansarii integrarii economice ca raspuns la

provocarile interne si externe, primele determinate de reconsiderarile politicilor macroeconomice

la nivel national iar ultimele de transformarile de ordin politic si economic la nivel international.

In 1985 presedintia Comisiei a anuntat în Parlamentul European intentia Comisiei de a desavârsi

piata interna regionala ca principal obiectiv al strategiei sale, obiectiv ce putea fi realizat doar cu

sprijinul guvernelor statelor membre. Ideia înlaturarii barierelor existente în calea liberei circulatii

a bunurilor, serviciilor, persoanelor si capitalurilor si crearii conditiilor de avea o piata unica nu

era noua. Au existat patru caracteristici ale strategiei Comisiei expusa în Cartea Alba, care au

avut o importanta deosebita pentru asigurarea succesului programului pietei unice. Prima ar fi

accentul pe latura ofertei, ceea ce l-a facut compatibil cu climatul politic si economic existent,

iar în plus a putut beneficia de sprijinul comunitatii de afaceri. A doua ar fi existenta unui orar

clar pentru adoptarea diferitelor masuri, ceea ce a facilitat activitatea autoritatilor nationale. A

treia ar fi accentul pus pe înlaturarea barierelor si activitatea de reglementare si nu pe

costurile financiare. A patra ar fi natura tehnica si tonul sobru al Cartii Albe. Programul pietei

unice a vizat 3 domenii cu impact major asupra liberei circulatii a marfurilor: a) barierele fizice

(controlul la frontiere); b) barierele tehnice (standarde, norme); c) impozite indirecte (TVA,

accize). Un alt domeniu abordat a fost cel al procedurilor achizitiilor publice, întrucât s-a pus

problema eliminarii caracterului protectionist, discriminatoriu si monopolist al acestora. Pentru

realizarea acestui proiect deosebit de ambitios promovat de Comunitatea Europeana s-au utilizat

doua strategii complementare, prima bazata pe armonizarea legislativa în domeniile sanatatii

publice, consumatorilor si mediului, a doua bazata pe armonizarea functionala prin aplicarea

principiului recunoasterii reciproce, consacrat de Curtea Europeana de Justitie .

Costurile realizarii programului pietei unice la nivel comunitar, national, regional sau pe

plan economic, social, ecologic, desi nu au fost cuantificate exact au fost apreciate ca fiind

importante, dar oricum net inferioare beneficiilor obtinute. Dintre nerealizarile programului se pot

mentiona perioada îndelungata de aplicare si dificultatile de implementare la nivel national a

legislatiei comunitare din unele domenii (achizitii publice, asigurari), nerezolvarea problemei

somajului structural (accentuata de recesiunea de la începutul anilor'90), neînlaturarea

obstacolelor existente la nivel national în calea liberei circulatii a serviciilor si factorilor,

beneficiile relativ reduse pentru IMM-uri comparativ cu marile firme. In afara rolului major jucat

de institutiile comunitare si autoritatile nationale mai exista si alti actori importanti implicati în

activitatea de reglementare a pietei interne, dintre care se detaseaza noile organizatii europene de

standardizare - CEN si CENLEC - carora le-a fost delegata de catre UE competenta elaborarii de

norme si standarde europene menite a înlocui barierele tehnice nationale si cu care Comisia

colaboreaza extrem de eficient, precum si organizatiile patronale nationale si cele europene, gen

Uniunea Confederatiilor Patronale si Industriale Europene (UNICE), cu care de asemena Comisia

are legaturi de colaborare extrem de strânse. UNICE a efectuat propriile studii si investigatii,

sugerând importante îmbunatatiri ale procesului de reglementare, inclusiv simplificarea si

restrângerea lui la minumul necesar.