Economie Mondială

1. Sistemul economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activităţi, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex. Foarte mult timp, de la începuturile societăţii omeneşti şi mult timp după perioada revoluţiilor industriale, schimbul reciproc se desfăşura preponderent la nivel de gospodărire individuală. Economia avea un caracter închis, tinzând în principiu, doar spre satisfacerea autoconsumului .

În evoluţia economiei mondiale de o importanţă crucială s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice, ce au permis includerea în circuitul economic al unor vaste regiuni de pe glob. Acest lucru s-a constituit într-un impuls dat vieţii economice şi comerţului în egală măsură, creşterile acestuia fiind evidente şi într-un ritm nemaiîntâlnit. Aceasta s-a datorat în mod deosebit faptului că principalii piloni ai economiei in perioada respectiva (Europa şi America) erau „specializaţi” în producţia diferitelor mărfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America şi reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni .

Sfera spaţială a schimbului de mărfuri se extinde treptat, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond, astfel încât se poate considera că secolul XVI este secolul apariţiei pieţei mondiale. Constituirea pieţei mondiale nu putea rămâne fără efecte majore în ceea ce priveşte producţia şi schimbul de bunuri. Apariţia pieţei mondiale a stimulat apariţia şi dezvoltarea manufacturilor, care, la rândul lor, au stimulat dezvoltarea comerţului exterior şi trecerea de la o economie închisă, destinată satisfacerii la nivel primar a autoconsumului, la o economie orientată către piaţă, către schimb.

În această perioadă se constată unele obstacole în calea deschiderii totale a economiei, obstacole ce nu vor putea fi înlăturate decât la începutul secolului XIX, o dată cu prima revoluţie industrială. Aceste obstacole, de origine politică, economică şi chiar extraeconomică (lipsa centralizării puterii politice, natura relaţiilor de schimb între state şi coloniile lor, relaţii bazate pe exploatare de tip colonial în primul rând, şi nu pe un excedent intern al producătorilor) vor fi treptat depăşite o dată cu progresul tehnic, ceea ce va duce la o creştere a productivităţii muncii, cu înlăturarea regimurilor feudale refractare la progres, urmată de o centralizare statală şi, nu în ultimul rând, perfecţionarea normelor juridice, care vor duce la o „disciplinare” a relaţiilor comerciale, creându-se, în acest fel, premisele pentru apariţia economiilor naţionale ca entităţi de sine stătătoare. Odată formate, economiile naţionale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluţiei industriale, pentru un avânt al factorilor de producţie, care, însă, se va produce în mod neuniform .

Se conturează o tendinţă de specializare internaţională în producţie, apare o nouă diviziune socială a muncii, cea mondială, se dezvoltă un schimb reciproc de activităţi care depăşeşte limitele microeconomicului, făcând trecerea către internaţionalizarea economiei. Dezvoltarea economiilor naţionale a determinat adâncirea diviziunii mondiale a muncii, care, la rândul ei, a constituit baza obiectivă a interrelaţiilor dintre economiile naţionale.

Odată constituită, economia mondială unică nu reprezintă un proces finit, dezvoltarea va continua, structura sa va deveni tot mai complexă; totodată, pe măsura dezvoltării producţiei, a revoluţionării mijloacelor de transport, a telecomunicaţiilor şi a tehnologiei informaţiei se vor crea condiţiile materiale spre un nou salt, spre un nivel superior al schimbului reciproc de activităţi.

Ţinând seama de toate acestea, este evident că „...lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credinţelor, structurilor economice şi sociale… va fi diferită de ceea ce şi-ar putea imagina oricine astăzi… Este cert că în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai naţiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-naţiune va fi mai degrabă una dintre unităţile de integrare politică, şi nu unica. Va fi o componentă – deşi încă una cheie – a ceea ce eu numesc «politica post-capitalistă», un sistem în care statele transnaţionale, regionale, statele-naţiuni şi structurile locale, chiar tribale, vor concura şi vor coexista” .

În concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale cărui componente fundamentale sunt economiile naţionale, societăţile transnaţionale, organizaţiile economice internaţionale. Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde şi elemente derivate, de legătură: piaţa mondială, relaţiile economice internaţionale, diviziunea internaţională a muncii, ordinea mondială .

1.1. Economiile naţionale

Economia mondială este astăzi un ansamblu interdependent în care economiile naţionale, statele suverane, sunt constituenţii fundamentali. Întregul eşafod instituţional modern are la bază statul suveran. Chiar dacă în ultima vreme sunt tot mai multe voci care consideră că sub impactul globalizării, statul naţiune şi economiile naţionale în forma actuală nu mai au un viitor îndelungat, este puţin probabil ca acestea să dispară.

Economia naţională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activităţi între membri unei comunităţi umane pe ansamblul teritoriului unui stat naţional . O economie naţională nu poate fi definită în afara unui teritoriu naţional şi a unei populaţii. De asemenea, o economie presupune existenţa unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituţional al unei ţări şi a unui aparat de producţie capabil să valorifice resursele, să creeze valoare şi să îmbogăţească naţiunea.

Caracterizarea economiilor naţionale se poate face avându-se în vedere mai multe aspecte. În afara celor demo-geografice, care au în vedere dimensiunea teritoriului sau mărimea populaţiei, din punct de vedere economic cele mai utilizate criterii de clasificare sunt cele legate de dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potenţialul economic al unei ţări) sau de nivelul de dezvoltare al ţării respective.

PIB reprezintă valoarea bunurilor şi serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenţii unei ţări. PNB este rezultatul activităţii naţionalilor, ceea ce înseamnă că din PIB se scade activitatea străinilor ce acţionează pe teritoriul ţării respective şi se adaugă activitatea naţionalilor ce acţionează în afara graniţelor.

Ţara care are cel mai mare potenţial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14 256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte ţări aflate în topul ţărilor cu cel mai mare potenţial economic.

Cel mai utilizat criteriu de clasificare a ţărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noţiune complexă, ce desemnează, în ultimă instanţă capacitatea unei ţări de a satisface cerinţele de bază şi de a crea bogăţie pentru cetăţenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci şi sociale, cum ar fi speranţa de viaţă sau nivelul de educaţie, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe.

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, ţările se grupează în ţări dezvoltate şi ţări în dezvoltare. Ţările dezvoltate sunt mult mai omogene decât cele în dezvoltare. Cele mai multe dintre ţările lumii fac parte din grupul ţărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alături de ţări avansate sunt şi ţări extrem de sărace.