Globalizarea

INTRODUCERE

Societatea viitorului, indiferent că o numim informaţională, postindustrială sau post-modernă, nu poate fi decât o societate deschisă, sensibilă la schimbare.

Integrarea pieţelor financiare, globalizarea în general, înseamnă şanse şi oportunităţi noi. Şi aici un rol important îl joacă noile tehnologii ale informaţiei. Nu se poate contesta că această integrare, alias liberalizare de pieţe financiare, a fost şi rodul influenţei unei doctrine (neo-liberale) care, promovând ideea nobilă a libertăţii în afaceri pentru indivizi şi organizaţii, pare totuşi să fi subestimat funcţionarea asimetriilor, rigidităţilor şi comportamentelor emoţionale (iraţionale) în sistemele economice reale. Iar această viziune simplificatoare a avut consecinţe nefaste pe planul politicilor economice şi al efectelor acestora. Responsabilii cu decizii „mari” la nivel naţional şi internaţional (al organismelor internaţionale specializate) se confruntă cu întrebări şi dileme majore la care răspunsurile nu sunt facile.

Ultimii ani (1999 şi 2000) par să fie mai liniştiţi după furtunile din perioada anterioară. Dar această linişte ne poate înşela. Condiţiile din spaţiul mondial nu s-au schimbat, astfel încât să fie eliminate cauzele care au provocat crizele financiare şi recesiunile economice de mari proporţii din ultimele decenii. Nu este hazardat să se afirme că ameliorările de contexte instituţionale locale (naţionale) nu pot suplini carenţa de fond a actualului sistem financiar internaţional. Această carenţă derivă, pe de o parte, din creşterea formidabilă a mişcărilor de capital în ultimele decenii, iar pe de altă parte, din instabilitatea structurală a acestor fluxuri. Prin urmare, în economia mondială, funcţionează cu intensitate crescândă un element perturbator care poate provoca dificultăţi insurmontabile ţărilor cu structuri instituţionale fragile şi nu numai lor. Se ştie că, implicaţiile sociale şi economice ale integrării pieţelor financiare pot fi extrem de severe, cu consecinţe dramatice pe plan economic şi social. Rămâne ca guvernele ţărilor principale din sistemul internaţional şi liderii de opinie la nivel global să dea dovadă de clarviziune, îndrăzneală şi pragmatism în conectarea sistemului financiar actual şi „gestionarea” globalizării.

Ar fi însă o eroare să gândim că lumea începe cu noi, că fiabilitatea umană ca şi cea organizaţională dispar de la sine datorită progresului tehnologic.

Prin această lucrare, am dorit să scot în evidenţă faptul, că integrarea globală are nevoie de integrare financiară, de circulaţia internaţională a capitalului. Totuşi, aşa cum ne-au arătat evenimentele din ultimii ani, crizele financiare, internaţionale pot determina „dezintegrarea globală”.

Capitolul 1

APARIŢIA ŞI EXTINDEREA GLOBALIZĂRII

Globalizarea ar putea fi apreciată şi ca o fază a procesului de evoluţie a economiei capitaliste al cărei început a fost identificat de Brandel încă din antichitate, când diverse oraşe s-au constituit în centre de putere a lumii.

Întotdeauna a existat un singur centru de putere dominat de lupta pentru cucerirea supremaţiei şi dominarea restului lumii. Se pare că pentru prima dată în istorie se conturează existenţa mai multor centre de putere. Cei mai mulţi autori recunosc existenţa triadei SUA – Uniunea Europeană – Japonia şi statele asiatice vecine.

Globalizarea se desfăşoară concomitent cu procesele de integrare regională (Uniunea Europeană, NAFTA, pieţele comune ale statelor americane, a celor asiatice, etc.) şi pe fondul unei tendinţe generale de afirmare a identităţii economiilor naţionale şi a aspiraţiilor popoarelor spre folosirea resurselor pentru propria lor bunăstare.

1.1. Fenomenul de globalizare

Ne aşteptam cel puţin de la Toynbee care a trasat graniţe şi falii între civilizaţii să formuleze una din cele mai clare versiuni asupra resorturilor ce strâng lumea într-un „singur tot”. Aflat în India şi probabil impresionat de vizibila tensiune între civilizaţie şi localismul politicii, el a spus: „nici una dintre religiile lumii şi nici unul din imperiile lumii n-au devenit până acum o comunitate mondială în sensul literal al cuvântului, în sensul îmbrăţişării unei întregi generaţii a omenirii, în viaţă. O comunitate literal verbală (globală) a devenit o posibilitate practică – în acelaşi timp o necesitate urgentă – pentru prima oară, în zilele noastre, când tehnologia modernă a reuşit să anihileze distanţa”. Şi ca să-şi afirme încrederea în reuşita acestui uriaş pas, a mai spus: „Odată ce civilizaţia contează mult mai mult în treburile umane decât politica, cred că curentul etic şi cultural lucrând pentru unitate va prevala faţă de curentul politic lucrând pentru dezmembrare”. Alţi gânditori ca Raymond Aron contemplă posibilitatea unităţii omenirii dar în termeni mai sceptici.

Globalizarea e o nouă experienţă aproape pentru toţi indivizii unei generaţii vii, când aşezaţi în faţa aparatului TV urmăresc evenimentele transmise pe viu din orice loc al planetei suprimând distanţele. Iată de ce o definiţie simplă spune că „globalizarea serveşte la legarea oamenilor şi colectivelor anterior separate şi insulate de timp şi spaţiu”. Într-o propoziţie succintă, lumea a devenit un singur loc. Alţi autori introduc termenul de superteritorialitate: „globalizarea, deci, este procesul prin care un domeniu suprateritorial, - fără distanţe, fără graniţe a fost adăugat spaţiului social”. Procesul globalizării este mai adânc. Există ceea ce francezii numesc „forces profondes” sau „tendances lourdes” care acţionează fără răgaz la mărirea interconexiunii şi interdependeţei în lume.