Economie europeană

Etapa actuală a ştiinţei economice, face distincţie între stadiul preglobal al evoluţiei societăţii umane şi stadiul global.

Stadiul preglobal este marcat de fenomene şi procese bazate pe entităţi economice de tipul statelor-naţiuni, utilizând particula inter, fiind dominat de teoriile vizând potenţialul structurant absolut al pieţei, tinzând spre concurenţa perfectă. Economia este de tipul laisser-faire, spontană şi iraţională, iar principiul său ordonator este adversitatea în care o parte are mereu tendinţa de a controla alte părţi ale întregului.

Stadiul global se bazează pe comportamentul sistemului în ansamblu şi ceea ce înseamnă sistemul din punct de vedere normativ pentru subsistemele componente. Economia globală are propria viziune a armonizării libertăţii de mişcare, a întăririi finalităţii sociale, fiind reglementată, constituită pe relaţia partenerială public-privat, devenind eminamente predictibilă. Economia globală se bazează pe competiţie conform căreia funcţia globală se dispută mereu într-un întreg care înseamnă mai mult decât suma mecanică a părţilor, în timp ce părţile au tendinţa să imite întregul.

În sistemele globalizării societatea configurează standardele de funcţionare şi impune parametrii de randament pentru economie şi nu invers.

Globalizarea

Globalizarea este noua ordine economică şi politică a lumii, ca sistem multidimensional şi corelativ în care, coerenţa este dată de guvernanţa globală. Ea este procesul de ordonare a lumii, ca îndepărtare de haos, bazându-se pe tehnologie avansată, finanţe permisive şi informaţii libere, adică liberalizarea accesului la randament şi modernitate, la acumularea de bogăţie şi putere.

Esenţa globalizării constă în asigurarea finalităţii sociale a economiei performante.

Principalele instituţii având rol în promovarea şi gestionarea politicilor globale : FMI, Banca Mondială, Organizaţia Mondială a Comerţului, ONU şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii, etc, care trebuie să parcurgă un proces de reformă pentru a-şi îndeplini eficient funcţia de promovare progresivă a raţionalităţii.

În literatura modernă se face distincţie între următoarele noţiuni :

- globalitatea – suma problemelor, formulelor de gestionare a puterilor şi instituţiilor aferente recunoscute ca fiind asemănătoare sau identice pentru fiecare stat, regiune sau comunitate, de natură generală, transistorică (sărăcia, subdezvoltarea, securitatea, poluarea);

- globalismul – varianta maximală de manifestarea a principiului adversităţii, când un stat controlează toate statele lumii (hegemonismul american – americanizarea lumii);

- globalizarea – tendinţa lumii de a se întoarce spre sine însăşi, în dimensiunea ei ce ţine de umanitate, în reperele căreia să se dea alte soluţii, după alte reguli, la problemele considerate globale şi de a institui structuri decizionale care să limiteze, dacă nu să elimine tendinţele de globalism.

1.3. Test de autoevaluare 1.1

Test de autoevaluare 1.1

1. Definiti globalizarea.

2. Care sunt principalele institutii cu implicatii majore in fenomenul globalizarii?

1.4 Globalizare versus regionalism. Acorduri regionale în spaţiul european

Economia globala

Dimensiunea cantitativă a globalizării este legată de creşterea comerţului internaţional, a investiţiilor, a transferurilor internaţionale de capital şi a circulaţiei persoanelor, şi existenţa unei dimensiuni calitative a procesului „schimbarea modului în care oamenii gândesc şi se identifică, moduri noi în care statele, firmele şi alţi actori îşi percep şi îşi urmăresc propriile interese”.

În analiza globalizării în conexiune cu regionalismul se detaşează ca dominantă latura economică.

Economia globală, al cărei fundament sunt reţelele transnaţionale în producţie, comerţ şi în domeniul financiar, prezintă următoarele caracteristici:

- transformarea economiilor naţionale în colonii ale economiei mondiale;

- amplificarea tranzacţiilor comerciale internaţionale, mai ales a celor cu bunuri industriale;

- modificarea structurii comerţului, atenuarea caracterului nestocabil al serviciilor şi creşterea ponderii acestora în comerţul internaţional;

- încurajarea investiţiilor pe termen lung şi accelerarea circulaţiei fluxurilor de capital;

- apariţia unei economii simbolice independente, generate de speculaţiile valutare şi de pieţele bursiere;

- creşterea investiţiilor străine directe, în principal din partea corporaţiilor multinaţionale, în căutarea unor costuri mai reduse;

- redefinirea determinanţilor competitivităţii ţărilor dezvoltarea, datorită rapidei creşteri a exportului şi a necesităţii investiţiilor în tehnologiile de vârf.

În evoluţia economiei mondiale se înregistrează o trecere de la autonomie la interdependenţă economică.

S-a ajuns la interdependenţa complexă în care procesul economic se desfăşoară între o multitudine de actori, printr-o varietate de canale şi fără existenţa structurilor de autoritate şi ierarhie. Pe această axă a evoluţiei spre legături tot mai complexe între diferite sisteme ale economiei mondiale se înregistrează şi dezvoltarea fără precedent a procesului integraţionist.

Dezvoltarea structurilor politice moderne şi a noilor tehnologii duce la globalizarea proceselor productive, investiţionale şi comerciale. În acelaşi timp, acest proces de modernizare produce şi inegalităţi în dezvoltare, distribuţia veniturilor, bunăstare, uneori generând chiar subdezvoltare în anumite regiuni.

Transformările care au loc sub impactul globalizării pieţelor, limitează capacitatea de acţiune a guvernelor, ridică probleme în legătură cu însăşi esenţa statului naţiune.

Formele globalizarii Astfel, fiecare dintre următoarele forme de globalizare au atât efecte pozitive, cât şi negative:

- Globalizarea politicilor statale trimite semnale eficiente producătorilor şi consumatorilor determinând creşterea bunăstării la nivel general, dar creşte austeritatea pe termen scurt şi limitează capacitatea de extindere a statului bunăstării;

- Globalizarea instituţiilor internaţionale poate fi controlată de acţiunea statelor şi oferă acces preferenţial pentru statele aparţinând blocurilor comerciale regionale, dar descreşte abilitatea statului de a determina politicile şi limitează accesul la comerţ pentru statele care nu fac parte din aranjamente regionale;

- Globalizarea ONG-urilor uneşte grupurile marginalizate şi oprimate şi poate determina presiuni asupra statelor şi instituţiilor, dar poate genera represiuni şi permite tratarea unor probleme importante de către actori care nu-şi asumă legal răspunderea pentru acţiunile lor.

Procesul globalizării este susţinut de un cadru organizaţional adecvat. Astfel, una dintre principalele dispozitive instituţionale folosite este Acordul General pentru Tarife şi Comerţ (GATT- General Agreement on Tariffs and Trade) care intră în vigoare în 1947 şi care devine din 1995 Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC).

Principiul fundamental al GATT este nondiscriminarea concretizată prin două clauze: clauza naţiunii celei mai favorizate (avantajele acordate de un stat semnatar altuia sunt automat extinse către toate celelalte state semnatare) şi clauza tratamentului naţional (orice stat semnatar trebuie să aplice pe teritoriul său acelaşi regim juridic şi fiscal co-naţionalilor şi străinilor).

Cei 64 de ani de existenţă ai GATT sunt dominaţi de cicluri de negocieri (runde) pe parcursul cărora ţările participante expun probleme legate de comerţul internaţional.

Faţă de mondialismul promovat de GATT, în anii ’90 se multiplică spaţiile privilegiate de schimb, fie zonele de liber schimb (eliminarea barierelor la schimburile între statele membre), fie uniunile vamale (pe lângă eliminarea barierelor între membrii, există şi o unificare a taxelor vamale şi a politicilor comerciale).