Investiții Internaționale

Capitolul I

INVESTIŢIILE STRĂINE: CONCEPT ŞI FORME DE MANIFESTARE

1.1. Conceptul de investiţie străină

O componentă dinamică a procesului de integrare regională şi globalizare a economiei mondiale o constituie investiţiile străine care, în perioada ultimilor trei patru decenii, au exercitat un puternic impact asupra creşterii economice, dinamicii comerţului exterior, şi orientării structurilor de producţie din toate ţările lumii.

În prezent, nu există o definiţie a termenului de investiţie consacrată şi acceptată pe plan internaţional.

Cu ocazia desfăşurării lucrărilor de pregătire a Convenţiei Băncii Mondiale pentru reglementarea diferendelor dintre state referitoare la investiţii a fost propusă definiţia următoare: „investiţia înseamnă orice contribuţie în bani sau în alte bunuri care au valoare economică, pentru o perioadă nedeterminată sau, dacă perioada este determinată, pentru nu mai puţin de 5 ani1”. Ulterior această definiţie nu a fost adoptată în cadrul Convenţiei amintite, semnată la 19 martie 1965, la Washington. Prin urmare ea nu a intrat în practică.

Conceptul de investiţii, în sens general, capătă diferite accepţiuni în funcţie de obiectul, natura, durata şi modalităţile de finanţare şi de stabilire a eficienţei acestora. În viziunea cunoscutului economist englez, John Maynard Keynes, investiţia constituie actul economic fundamental care determină o creştere a venitului global de aşa natură încât să decurgă din el o creştere a economisirii dorite corespunzătoare injecţiei iniţiale realizate2.

Abordată într-o altă accepţiune, investiţia reprezintă sacrificiul unei părţi din consumul prezent pentru un (posibil şi incert) consum viitor, care se doreşte a fi mai mare3.

Investiţiile reprezintă factorul fundamental în sporirea atât a producţiei, cât şi a consumului, influenţând simultan cererea şi oferta. În procesul economic, investiţiile joacă un dublu rol:

• agenţii economici prin activitatea investiţională urmăresc ca prin creşterea capacităţilor productive să sporească oferta de bunuri şi servicii, şi pe această bază să realizeze venituri suplimentare;

• prin implementarea unui proiect de investiţii se creează o cerere suplimentară în sectoarele conexe din amonte şi din aval, mărindu-se veniturile agenţilor economici implicaţi şi crescând gradul de ocupare a forţei de muncă.

În sens strict economic, investiţiile reprezintă procesul producerii şi acumulării de capital4. Investiţia constă în cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni sau depunerea de bani la instituţii financiare în scopul asigurării unui venit (dobândă, dividend, etc.) şi unei creşteri de capital şi profit. Literatura economică de specialitate are în patrimoniul său o mulţime de definiţii care, în esenţă, reflectă în linii mari cam acelaşi lucru. Astfel, investiţia, tratată la nivel de concept, se caracterizează prin următoarele elemente: resursele destinate realizării proiectului respectiv; profitul ca scop al investiţiei; timpul ce are în vedere intervalul dintre momentul investirii şi momentul obţinerii rezultatelor şi riscul, ca expresie a naturii deciziei economice.

Conceptul de investiţii străine include pe lângă cele trei elemente enumerate anterior şi pe cel de extraneitate, fapt care se observă din definiţiile date acestui termen de diferiţi autori.

Mircea Costin precizează în Dicţionarul de drept internaţional al afacerilor că “investiţia externă este denumirea generică dată operaţiunilor de plasare a mijloacelor financiare în activităţi economice pe termen lung în străinătate. Investiţiile externe pot fi directe şi de portofoliu” .

Într-o variantă sintetică, prin investiţii externe (străine) înţelegem acele investiţii rezultate din tranzacţiile internaţionale, cărora le este propriu un element de extraneitate şi care constau în plasamente de capital, sub formă de active reale (clădiri, echipamente industriale, mijloace de transport etc.) sau financiare (acţiuni, obligaţiuni, plasamente bancare), în scopul asigurării unui venit şi unei creşteri.

Formele concrete prin care o firmă poate realiza o investiţie internaţională sunt:

• construirea pornind de la zero a unei societăţi comerciale sau înfiinţarea unei filiale în străinătate (greenfield investment);

• cumpărarea de acţiuni şi/sau obligaţiuni de pe o piaţă străină sau emise de o firmă din altă ţară;

• participarea cu capital investiţional la înfiinţarea unei societăţi mixte în străinătate;

• reinvestirea profiturilor obţinute dintr-un obiectiv realizat în străinătate în vederea extinderii şi dezvoltării acestuia;

• preluarea unei firme străine sau fuzionarea cu o astfel de firmă;

• acordarea de credite financiare unor agenţi economici dintr-o altă ţară, sau unor agenţi economici străini ce operează pe propria piaţă;

• încheierea de contracte internaţionale de leasing şi franchesing, numai în măsura în care acestea vizează şi acţiuni internaţionale.

1.2. Investiţiile străine directe: concept şi factori determinanţi

Investiţia străină directă constă în plasarea de fonduri într-un obiectiv economic care funcţionează în străinătate, în vederea obţinerii unui anumit grad de control asupra acestuia .

Prin urmare, investiţiile directe sunt acele tipuri de investiţii în care investitorii emitenţi ai fluxurilor investiţionale dispun de posibilitatea de control şi decizie asupra activităţii agenţilor economici receptori ai investiţiilor. Precizăm că în această categorie de investiţii, agentul economic emitent se angajează în afaceri economice pe termen lung şi cu un capital relativ mare, asumându-şi riscuri şi implicit costuri suplimentare, legate de distanţă, de decalajele informaţionale, de diferenţele culturale şi alte aspecte generate de un mediu de afaceri străin. Aceste costuri suplimentare trebuie să fie compensate de câştiguri mai mari decât cele care ar fi fost obţinute pe piaţa locală.

Caracteristica esenţială a investiţiilor străine directe o constituie controlul exercitat de investitor asupra firmei în care a investit. Pentru realizarea acestui deziderat, procesul realizării unei investiţii străine directe presupune transferul peste graniţă a unui pachet industrial care cuprinde capitalul propriu-zis, tehnologii, sisteme de organizare industrială, cunoştinţe aplicate de marketing şi management etc. Controlul nu reprezintă o suprastructură administrativă, ci presupune participarea directă la organizarea şi conducerea firmei în care s-a investit.