Surse de finanțare a investițiilor - Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional

CAPITOLUL I. SURSE DE FINANŢARE A INVESTIŢIILOR

1.1. CONCEPTUL DE INVESTIŢII

Investiţiile reprezintă factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naţionale, a tuturor ramurilor şi domeniilor de activitate, a sporirii veniturilor, condiţie a creşterii nivelului de trai.

Orientările şi obiectivele cercetarii economice, în etapa actuală, acordă o atenţie deosebită domeniului investiţiilor.

Conceptul de investiţie a fost şi este dezbătut în teoria economică din toate ţările, fiind exprimate mai multe opinii cu privire la conţinutul şi sfera de cuprindere a acestora.

Accepţiunea cea mai des întâlnită pentru definirea investiţiilor este aceea de cheltuială sau plasament de sume băneşti la un moment iniţial, pentru a obţine efecte ulterioare, iar numeroşi ecnomişti, din diverse ţări, au căutat să surprindă cât mai multe aspecte legate de conţinutul şi mecanismul investiţiilor.

Nu trebuie să confundăm investiţia cu plasamentul. În teoria şi practica finaciară plasamentul este o operaţie de finanţare (direct sau indirect) a proiectelor. De el depinde repartizarea veniturilor create de investiţie, dar condiţiile de plasament nu influenţează necesarul de investiţii.

Un prim aspect în definirea investiţiilor se referă la faptul că acestea sunt opusul consumului imediat, care înseamnă distrugerea unei părţi din valoarea creată, în fapt, distrugerea de avuţie, investiţiile urmărind tocmai contrariul. În modelele de creştere economică ale lui Keynes, Harrod, Domar, investiţiile sunt considerate ca fiind egale cu economiile.

Economistul francez P.Aftalion afirmă că investiţiile reprezintă renunţarea la sursele băneşti lichide actuale contra speranţelor în obţinerea uneor resurse viitoare, evident mai mari, care vor fiobţinute în timp.

O definiţie mai concretă este dată de P. Masse, care consideră că investiţiile reprezintă o cheltuială actuală, certă, realizată pentru obţinerea “unor efecte viitoare, de cele mai multe ori incerte”. P. Masse stabileşte patru elemente esenţiale pentru o investiţie:

- Subiectul, reprezentat de cel care investeşte (persoană fizică sau juridică);

- Obiectul, reprezentând lucrul, întreprinderea, firma, utilajul etc., deci modul în care se concretizează investiţia;

- Costul, reprezentând efortul suplimentar, cert, actual consumat pentru obţinerea acelui obiect concret;

- Efectele valorice, rezultate prin realizarea investiţiei, care se obţin în viitor şi reprezintă în realitate, o speranţă mai mult sau mai puţin certă.

Peumans arată că a investi reprezintă a dobândi bunuri concrete, a plăti azi un cost în vederea obţinerii de venituri viitoare, renunţarea la o satisfacţie certă imediată în favoarea unei serii de speranţe repartizate în timp.

Investiţiile, ca o totalitate a cheltuielilor făcute pentru construirea de noi obiective, dezvoltarea sau modernizarea celor existente reprezintă o cheltuială certă pentru un viitor ce conţine elemente de incertitudine.

În România noţiunea de investiţie are două accepţiuni:

- în sens larg, investiţiile sunt definite ca plasarea unor sume de bani în diferite domenii: economic, social, cultural, administrativ, militar etc., pentru a construi şi achiziţiona utilaje, instalaţii, cladiri, pentru a pregăti personal, în vederea realizării de noi tehnologii etc., dar si pentru hîrtii de valoare, angajamente în operaţii operaţii comerciale, bancare sau operaţii de bursă, inclusiv operaţii speculative;

- în sens restrâns, din punct de vedere economic, investiţiile se referă doar la cheltuielile prin care se creează sau se achiziţionează noi capitaluri fixe si circulante, productive si neproductive, pentru înlocuirea, modernizarea sau dezvoltarea unor active fixe existente în economie.

Există mai multe moduri de abordare a investiţiilor (figura nr.1):