Macroeconomie

Capitolul 1

MACROECONOMIA.

CONCEPTE DE BAZĂ ȘI POLITICI MACROECONOMICE

1.1. ABORDĂRI MACROECONOMICE

Realitatea economică poate fi abordată prin două modalități distincte: microeconomia și macroeconomia. Nivelul de investigare al analizei microeconomice este cel al întreprinderii și pieței unui bun sau serviciu. În cadrul analizei microeconomice sunt evidențiate comportamentele individuale ale unităților economice, motivațiile și activitățile menajelor individuale și ale întreprinderilor individuale, atunci când acestea se angajează în procesele de cumpărare și vânzare, precum și consecințele acțiunii lor asupra tipurilor de bunuri și servicii pe care le produce economia.

Analiza macroeconomică are drept obiect de cercetare economia națională în întregul ei. Macroeconomia studiază structura, funcționalitatea și comportamentul de ansamblu al sistemului economiei naționale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale și cu mediul înconjurător, în scopul determinării volumului total de bunuri și servicii și a tuturor factorilor care-l influențează. Totodată, macroeconomia studiază ansamblul de mijloace și instrumente prin care autoritățile publice pot influența performanțele sistemului economic. În acest scop, sunt analizate implicațiile politicii bugetare și fiscale, monetare, comerciale etc. asupra producției și ocupării, precum și asupra echilibrului macroeconomic.

Macroeconomia este parte a economiei care constă în procesele și fenomenele care rezultă din corelarea activităților economice la nivelul economiei naționale.

Macroeconomia se ocupă de studiul unor mărimi agregate cum ar fi consumul final al populației, formarea națională de capital, economisirea națională, cererea agregată, oferta agregată etc.

Termenul de macroeconomie a fost propus de Ragnar Frisch în 1933, dar întemeietorul incontestabil al noului domeniu de studiu al științei economice este economistul John Maynard Keynes. Acesta face abstracție de bazele microeconomice ale macroeconomiei, considerând că sistemul macroeconomic are proprietăți independente de cele ale elementelor componente. Noii economiști clasici au reușit să deducă anumite fenomene macroeconomice pornind de la bazele microeconomice ale acestora.

Macroeconomia o putem interpreta ca o realitate a economiei naționale a fiecărei țări, și în același timp, ca o parte a științei economice care studiază această realitate.

Ca realitate, macroeconomia surprinde ansamblul forțelor principale care acționează și interacționează în interiorul unei economii naționale, în virtutea cărora economia cunoaște perioade de expansiune și înflorire a afacerilor, dar și ani de recesiune.

Ca parte a științei economice care studiază întreaga economie, dintr-un unghi de vedere național, macroeconomia este chemată să explice cum poate fi mărit venitul național și cum poate fi el împărțit mai bine, astfel încât, prin creșterea producției, să putem spori și bunăstarea individuală, generală, să asigurăm echilibrul necesar înaintării prin controlul ciclului de afaceri. Știința economică despre macroeconomie arată că întreaga economie națională a unei țări se poate consolida și dezvolta sau se poate nărui prin ceea ce a realizat sau nu a realizat pentru individ.

Micro și macroeconomia sunt inseparabile. Orice teorie macroeconomică se fundamentează pe ipoteze referitoare la comportamente individuale.

Se consideră că o problemă economică devine macroeconomică atunci când și acolo unde aceasta:

- derivă din formarea și consolidarea unei anumite economii naționale;

- stimulează sau afectează realizarea intereselor generale ale agenților economici dintr-o țară;

- încadrarea ei în limite normale de desfășurare presupune măsuri concertate și acțiuni convergente din partea participanților la viața economică;

Obiectivele principale ale cercetării macroeconomice sunt:

a) asigurarea echilibrului dintre cererea globală (agregată) și oferta globală (agregată);

b) ocuparea deplină a resurselor de muncă;

c) asigurarea economiei naționale cu monedă în cantitățile și structurile cerute de desfășurarea normală a fluxurilor economice reale;

d) realizarea componentelor bugetară și fiscală ale politicii economice;

e) asigurarea pe termen mediu a unei balanțe comerciale și a unei balanțe de plăți externe echilibrate;

f) integrarea problemelor macroeconomice în strategii globale de creștere și dezvoltare, pentru asigurarea coerenței deciziilor macroeconomice.

Obiectivele fundamentale relevate de teoria macroeconomică decurg din problemele esențiale cu care se confruntă economiile contemporane: evoluția ciclică a activității economice, nivelul ridicat al șomajului, rata ridicată a inflației, dezechilibre economice externe sau alte forme de dezechilibre. Aceste probleme cauzează pierderi de venit și de locuri de muncă ce afectează în mod direct, uneori brutal, nivelul de viață al oamenilor. De aceea, responsabilitatea unui guvern este concepută în strânsă legătură cu preîntâmpinarea sau controlul șomajului și a inflației. Soluționarea problemelor macroeconomice presupune deci transpunerea lor în obiective de urmărit.

Într-o apreciere sintetică1, obiectul macroeconomiei se referă la: determinarea unor mărimi agregate și medii în economie; factorii care determină producția și ocuparea deplină, consumul, investițiile, exportul și importul; cauzele evoluțiilor pe termen scurt și factorii care influențează creșterea economică pe termen lung; nivelul general al prețurilor și rata inflației.

1.2. ECONOMIA NAȚIONALĂ - CADRUL GENERAL DE DESFĂȘURARE A ACTIVITĂȚII ECONOMICE

Macroeconomia studiază activitatea economică în ansamblul său, utilizând variabile globale la nivelul unei economii naționale. Aceasta nu înseamnă că macroeconomia se identifică cu economia națională.

Economia națională reprezintă un ansamblu de resurse naturale, materiale, umane etc., de activități de producție, de schimb, de servicii etc., care s-au constituit în ramuri, sectoare de activitate, subramuri etc., la nivelul unei țări, între care se stabilesc legături reciproce, pe baza cărora se înfăptuiește mișcarea valorilor materiale și spirituale, se asigură funcționarea și dezvoltarea economică a societății2.

Ca sistem istoricește constituit al activității economico-sociale, economia națională are ca elemente componente: sursele materiale, umane, financiare etc.; diviziunea socială a muncii și structura pe ramuri a producției sociale; mecanismul de funcționare a economiei, relațiile economico-sociale, financiare și de credit; schimburile economice și tehnico-științifice internaționale; mediul natural și calitatea acestuia; sistemul de instruire, cultură și sănătate. Nivelul de dezvoltare și starea calitativă ale acestor componente determină, pe de o parte, volumul și structura bunurilor și serviciilor obținute și ale nevoilor care trebuie satisfăcute, iar, pe de altă parte, posibilitățile de participare la fluxurile economice internaționale. Economia națională este, deci, ansamblul activităților economice și sociale, privite în unitatea și interdependențele lor, care se desfășoară în cadrul național statal, istoricește constituit. Economia națională reprezintă o formă specifică a diviziunii muncii în interiorul unei națiuni, al unei țări. Analiza fenomenelor și proceselor care au loc în cadrul unei economii naționale constituie obiectul de studiu al macroeconomiei.

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra sistemului economiei naționale este necesar să analizăm structura acesteia.

Structura economiei naționale evidențiază elementele ei componente, natura și trăsăturile acestora, poziția lor în cadrul întregului și rolul pe care îl are fiecare element, precum și legăturile și interacțiunile lor reciproce.

Din punct de vedere al criteriilor care stau la baza formării elementelor ei componente se pot distinge următoarele structuri ale economiei naționale: structura de ramură, structura tehnică, structura demoeconomică, structura organizațională, structura teritorială, structura de proprietate.

Structura de ramură evidențiază alcătuirea economiei naționale pe ramuri și subramuri. În etapa actuală de dezvoltare a economiei naționale, principalele ramuri sunt: industria, agricultura, construcțiile, transporturile, telecomunicațiile, circulația mărfurilor, creditul, gospodăria comunală de locuințe și alte prestări de servicii, învățământul, cultura și arta, știința și cercetarea științifică, ocrotirea sănătății, asistența socială și cultura fizică, administrația, alte ramuri. Între ramurile

economiei naționale se stabilesc anumite corelații care reflectă interdependența activităților economice și care contribuie la asigurarea echilibrului macroeconomic.

Structura tehnică evidențiază alcătuirea economiei naționale, privită prin prisma tehnicilor și tehnologiilor existente. Ea dă imaginea asupra gradului de încorporare a științei, a rezultatelor ei în cadrul economiei naționale, caracterizând nivelul tehnicii existent și modul de distribuție a acesteia pe ramuri. În majoritatea țărilor, structurile tehnice au un caracter eterogen. Pentru aceste țări este caracteristic pluralismul tehnologic, adică folosirea în economia națională a unor tehnici de niveluri esențial diferite.

Structura demoeconomică evidențiază gruparea fie a populației active, fie a populației ocupate pe sectoare, ramuri și subramuri și în cadrul acesteia, grupare și pe sexe, vârstă, nivel de pregătire etc.

Structura organizațională evidențiază, pe de o parte, gruparea activităților economice pe domenii mari ce se constituie în subsisteme ale economiei naționale (subsistemul productiv, subsistemul comercial, subsistemul financiar-bancar etc.), iar pe de altă parte, compartimentarea activităților pe niveluri și verigi organizatorice, constituite în raport cu diviziunea socială a muncii, cu nivelul tehnicii și tehnologiilor existente, cu concepția de conducere și dirijare a economiei etc. Structura organizațională se reflectă în ierarhia organizatorică, unde locul principal îl deține unitatea economică (de forme și dimensiuni diferite).

Structura teritorială reflectă compartimentarea economiei naționale pe zone și regiuni economice, părți ale teritoriului național. Inițial, la originea zonelor economice, au fost zone geografice. Acestea s-au transformat în zone economice prin acumularea unor factori de producție, dezvoltarea ocupațiilor, formarea unui anumit specific al activității economice, dezvoltarea relațiilor cu zone aparținând aceleiași țări. Prin crearea pieței naționale, prin dezvoltarea relațiilor de cooperare între zone, prin obținerea unei anumite autonomii administrative, s-au constituit structurile teritoriale ale economiei naționale.

Structura de proprietate evidențiază componența, alcătuirea internă a economiei naționale din punct de vedere al proprietății. Ea se referă în mod concret la relația dintre individ și rezultatele muncii lui, la relația dintre membrii societății și bogăția acesteia. Această relație relevă exercitarea unuia, mai multora sau tuturor atributelor proprietății: dreptul de posesiune, dreptul de utilizare, dreptul de dispoziție și dreptul de uzufruct.

Pornind de la înțelegerea proprietății, a modului real de manifestare a ei în societate, putem să ne explicăm mecanismele vieții economice, resorturile care generează toate actele economice din societate, care duc la un anumit comportament al oamenilor.

În conformitate cu reglementările actuale, în România proprietatea este structurată astfel: proprietate individuală - privată; proprietate de stat; proprietate mixtă (capital de stat și privat); proprietate cooperatistă; proprietate obștească.

Pluralismul formelor de proprietate constituie premisa manifestării libertății agenților economici.