Macroeconomie

- Şcoala clasică

- Macroeconomia Keynesiană

- Monetarismul

- Şcoala clasică

Economia clasică s-a creat sub inflenţa filozofiei iluministe şi a doctrinei ordinii naturale. Analizele economiştilor clasici nu s-au concentrat cu precădere pe forţele cererii şi ofertei, ci pe crearea şi distribuirea veniturilor.

Unul dintre principalele elemente ale teoriei economice clasice il reprezintă funcţionarea automată a pieţelor prin auto-reglare.

Principalele prescripţii de politică economică se regăsesc în doctrina «laissez-faire» considerată deopotrivă şcoală de gândire economică şi politică potrivit căreia problemele economice pot fi rezolvate datorită tendinţei naturale către echilibru- tendinţă inerentă sistemului liberei iniţiative.

Fundamentele teoretice ale liberalismului economic se regăsesc în Avuţia Naţiunilor 1776 scrisa de Adam Smith.

Către sfârşitul sec XIX, ideea autoreglării economiei s-a extins şi s-a constituit economia neoclasică; reprezentanţi: Friedrich von Hayek, Ludwig von Mises,– se susţine că mecanismele de piaţă sunt suficient de puternice să învingă şocurile externe şi să conducă rapid economia către un echilibru general.

Elementul central al economiei neoclasice îl constituie Legea lui Jean Baptiste Say- «oferta crează propria cerere» (în acest caz nu ar mai fi posibile crizele de supraproducţie).

Modelul neoclasic a evoluat până în anii `30. Teoria neoclasică nu a mai putut explica natura şi cauzele crizei, nefiind îm posibilitatea de a oferi politici corective.

- Macroeconomia Keynesiană

J.M. Keynes şi constituirea macroeconomiei moderne

(Keynes- fondatorul intervenţionalismului statului în economie)

Criza anilor 30 a pus în evidenţă limitele principiului “laissez-faire”. Teoria generală a lui Keynes reprezintă o critică a gândirii clasice şi neoclasice, şi crează o construcţie teoretică nouă care în numele liberalismului politic propune politici economice active.

Teoria lui Keynes marchează o ruptură faţă de economia liberală şi faţă de modul său concurenţial-tradiţional. Teoria lui Keynes demonstrează că echilibrul macroeconomic nu echivalează automat cu valorificarea deplină a factorilor de producţie.

Contribuţiile majore ale Keynesismului pot fi evidenţiate pe 3 planuri:

- promovarea unui nou set de concepte în analizele macroeconomice;

- instituirea unui management guvernamental al economiei;

- propunerea unor prescripţii de natură economică (sau politico-economică) regăsite sub denumirea de „management al cererii”.

Pentru aceasta Keynesismul este considerat prima şcoală modernă de macroeconomie.

Keynes propune analiza economiei în integralitatea sa, respectiv ca economie agregată. Această ramură a economiei este cunoscută ca macroeconomie, în cadrul căreia se evidenţiază rolul cererii agregate ca element principal în determinarea nivelului şomajului.

Teoria Keynesistă asigură un fundament teoretic raţional pentru intervenţia Guvernului.

Se consideră că numai intervenţia statului poate, prin creşterea cererii globale efective (consum+ investiţii) să conducă la ocuparea deplină a forţei de muncă.

Modelul utilizat de Keynes l-a reprezentat economia închisă (adică fără flux-reflux din exterior), teoria sa fiind valabilă pe termen scurt.

În esenţă, Keynesismul reprezintă doctrina intervenţiei statului în caz de recesiune sau stagnare, oferindu-i acestuia o nouă legitimitate- noi competenţe, reglarea activităţii economice (valabilă in perioada ulterioară crizei).

Concepţia economică a lui Keynes, cel mai mare economist al sec XX a fost larg promovată de ţările capitaliste dezvoltate.

Până la jumatatea anilor 70 („cei 30 de ani glorioşi”- cum ziceau francezii)- se înregistrează performanţe macroeconomice caracterizate prin niveluri înalte şi stabile de creştere şi de ocupare a forţei de muncă. Ca urmare a apariţiei „stagflaţiei”, teoria keynesistă nu mai oferă soluţii adecvate, sunt create condiţiile pentru trecerea la o nouă şcoală de gândire economică: MONETARISMUL