Obiectul și sarcina gestiunii întreprinderii

Obiect, sarcină, teorii şi indicatori de semnalizare a gestiunii financiare a firmei

1.1. Obiectul şi sarcina gestiunii financiare

1.2. Teorii privind finanţele firmei

1.3. Funcţiile finanţelor firmei

1.4. Mediul economic al finanţelor firmei

1.5. Indicatori economico – financiari folsiţi în analiza financiară

1.1 Obiectul şi sarcina gestiunii financiare

În literatura de specialitate există trei modalităţi de manifestare a finanţelor firmei şi anume:

1. ca practică financiară: Gestiune financiară şi Analiză financiară

2. ca politică financiară: Politica de investiţii, Politica de finanţare şi Politica de dividend.

3. ca teorie financiară: Ipoteze, Modele,Verificare empirică, Validare statistică.

Gestiunea financiară, ca mod de manifestare în practică a finanţelor private, reprezintă ansamblul acţiunilor de administrare a resurselor de natură monetară sau financiară necesare funcţionării şi dezvoltării firmei. La baza acţiunilor întreprinse se afllă tehnici şi modele de optimizare şi arbitraj.

În speţă, se poate distinge o gestiune financiară, pe termen mediu şi lung, a activelor şi pasivelor permanente (în partea de sus a bilanţului contabil) şi o gestiune financiară, pe termen scurt, a activelor şi pasivelor circulante şi de trezorerie (în partea de jos a bilanţului contabil).

Gestiunea financiară pe termen lung are ca obiect alegerea unei strategii financiare de creştere şi consolidare a valorii întreprinderii, fiind în esenţă a doua formă de manifestare a finanţelor firmei (ca politică).

Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiect asigurarea echilibrului financiar între necesităţile de capitaluri circulante şi de trezorerie, pe de o parte, şi sursele de capitaluri circulante pe de altă parte. În mod concret acest segment al gestiunii financiare urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor, a creanţelor-clienţi în vederea creşterii gradului lor de lichiditate şi rentabilitate. De asemenea se urmăreşte relaxarea scadenţelor la datoriile de exploatare şi reducerea costului creditelor prin arbitrajul între mai multe surse de credit.

Majoritatea lucrărilor de specialitate moderne referitoare la gestiunea financiară desemnează acestei discipline o sarcină fundamentală şi anume: maximizarea valorii firmei sau maximizarea avuţiei acţionarilor (maximizarea capitalizării bursiere).

Această valoare nu poate fi apreciată numai în raport cu patrimoniul său, cu bogăţiile acumulate de firmă la un moment dat, ci trebuie analizată şi în raport cu proiectele şi activităţiile viitoare în care va fi angajat patrimoniul.

Bogăţia acumulată de firmă la un moment dat nu constituie decât unul dintre elementele care permit aprecierea valorii sale. Aceasta trebuie să ţină seama şi de rezultatele aşteptate în viitor, ca urmare a folosirii patrimoniului actual. Cu alte cuvinte valoarea firmei este o valoare anticipată care ţine seama de valoarea actuală, corelată cu veniturile viitoare preconizate, provenite din activitatea de exploatare a afacerii.

O firmă va crea valoare pentru acţionarii săi atunci când rentabilitatea capitalului investit este superioară costului diferitelor surse de finanţare (surse proprii, surse împrumutate). În acest context, gestiunea financiară are sarcina operaţională de fundamentare a deciziilor de finanţare şi a deciziilor de investiţii. Mai mult decât atât, gestiunea financiară are ca scop evitarea risipirii patrimoniului prin menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului financiar al firmei.

1.2. Teorii privind finanţele firmei

Teoriile privind finanţele se clasifică în raport de obiectivul fundamental pe care îl stabilesc pentru firmă, ceea ce revine la a stabili funcţia esenţială pe care trebuie s-o realizeze finanţele firmei. În acest sens, există următoarele teorii:

a) teoria financiară (neoclasică): obiectivul fundamental al firmei este acela de maximizare a valorii firmei sau, ceea ce este acelaşi lucru, de maximizare a averii proprietarilor firmei. Acest obiectiv poate fi apreciat fie prin maximizarea profitului fie prin maximizarea capitalizării bursiere a firmei;

b) teoria managerială (directorială): obiectivul fundamental al firmei este acela de a maximiza funcţia de utilitate a managerilor (conducătorilor întreprinderii). Această teorie este specifică cazului în care managementul se autonomizează faţă de proprietar ca urmare, de obicei, a diviziunii excesive a acţionariatului. Maximizarea acestei funcţii de utilitate se face pe baza luării în considerare a:

a) salariilor managerilor; b) efectivului de personal; c) volumului investiţiilor;

d) nivelului costurilor; e) nivelului profitului. Din punct de vedere practic, atingerea acestui obiectiv se realizează prin maximizarea cifrei de afaceri;

c) teoria behavioristă (comportamentală): obiectivul fundamental al firmei este acela de a atinge un anumit prag minim (de producţie, de salarii, de dividende, de piaţă deţinută etc.);

d) teoria semnalului: obiectivul fundamental al firmei este acela de a minimiza costul transmiterii de semnale despre mersul întreprinderii (de către managerii ei) şi acela al verificării acestor semnale (de către proprietari, creditori, alţi participanţi la viaţa firmei);

e) teoria de agent: obiectivul fundamental al firmei este acela de a gestiona procesul prin care creditorii deţinători de obligaţiuni convertibile în acţiuni devin suficient de motivaţi, de activitatea firmei, să devină acţionari ai firmei. Se bazează pe faptul că agentul firmei este proprietarul care mandatează pe manager să gestioneze firma.