Extras din curs

Obiective

- a examina dilema prizonierului şi aplicaţiile sale la oligopol;

- a vedea cum legile antitrust încearcă să promoveze o oarecare concurenţă pe pieţele oligopoliste.

* *

Deşi cooperarea în situaţie de oligopol este dorită, uneori este dificil de realizat. Ce probleme se ridică în acest caz? Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să descoperim teoria jocurilor.

Teoria jocurilor studiază comportamentul agenţilor în diferite situaţii strategice în care atunci când un agent decide propriile sale acţiuni, trebuie să ţină seama de reacţiile celorlalţi agenţi. Pe o piaţă oligopolistă, fiecare firmă ştie că profitul ei depinde nu numai de producţia proprie, dar şi de producţia celorlalte firme. Deci, de fiecare dată când o firmă va decide cât va produce, ea trebuie să se întrebe ce efect va avea decizia sa asupra deciziilor luate de celelalte firme.

Teoria jocurilor este inutilă pentru înţelegerea unei pieţe concurenţiale sau monopoliste. În primul caz, fiecare firmă este marginală în raport cu piaţa şi interacţiunile sale cu celelalte firme sunt aproape nule. În al doilea caz, nu există interacţiuni, deoarece producătorul este singur pe piaţă. Pentru înţelegerea funcţionării oligopolului însă teoria jocurilor este indispensabilă.

Teorema centrală a teoriei jocurilor este dilema prizonierului, care arată dificultatea de a menţine cooperarea între protagonişti. Adesea constăm lipsa cooperării acolo unde ar fi benefică pentru toţi. Oligopolul este un asemenea exemplu.

1. Dilema prizonierului

Această „dilemă” povesteşte cazul a doi hoţi arestaţi de poliţie: Ion şi Vasile. Poliţia ştie că ei sunt autorii unui furt, dar nu are dovezi concrete pentru a-i acuza. Cei doi sunt interogaţi separat şi fiecăruia i se propune următorul aranjament: „Avem toate dovezile pentru a te închide pe 1 an. Dar, dacă tu recunoşti că ai participat la furt şi depui mărturie contra complicelui tău, îţi promitem imunitate şi te eliberăm, iar complicele tău va fi condamnat la 20 ani de închisoare. Dacă amândoi recunoaşteţi, mărturia ta nu mai este necesară şi veţi primi amândoi 8 ani de închisoare”.

Cei doi sunt preocupaţi numai de propria soartă. Care variantă s-o aleagă?

Să ne punem în pielea lui Ion, care face următorul raţionament: „Eu nu ştiu dacă Vasile va recunoaşte. Dacă el tace, eu am interesul să vorbesc, deoarece în acest caz voi fi liber, dar dacă neg, primesc 1 an de închisoare. Dacă şi Vasile recunoaşte, e mai bine să recunosc şi eu, deoarece în acest caz primesc 8 ani, dar dacă neg, primesc 20 ani. În final, orice face Vasile, e mai bine pentru mine să recunosc”.

În jargonul teoriei jocurilor, această strategie este denumită strategia dominantă, deoarece este cea mai bună strategie pentru un jucător, oricare ar fi strategiile adoptate de ceilalţi jucători. În cazul nostru, strategia recunoaşterii este o strategie dominantă pentru Ion. Dacă el recunoaşte, va petrece mai puţin timp în închisoare, oricare ar fi decizia lui Vasile.

Să vedem acum decizia lui Vasile. El face acelaşi raţionament ca şi Ion. Şi pentru Vasile strategia dominantă va fi cea a recunoaşterii.

Dacă ambii recunosc, primesc 8 ani de închisoare fiecare, iar dacă ar fi negat, primeau doar 1 an. Dar fiecare şi-a urmărit doar propriul interes şi, în final, se află într-o situaţie mai dezavantajoasă. Dacă se puteau înţelege să nege amândoi, ar fi fost condamnaţi nu la 8 ani, ci doar la 1 an fiecare. Deci, cea mai bună strategie ar fi fost cooperarea dintre cei doi. Dar oare şi-ar fi respectat promisiunea? După ce au fost închişi în celule separate, cooperarea era deja dificil de menţinut, deoarece din punct de vedere individual părea iraţională.

2. Oligopolul şi dilema prizonierului

Ce legătură există între dilema prizonierului şi piaţa cu concurenţă imperfectă? De fapt, „jocul” la care participă membrii unui oligopol este identic celui jucat de cei doi prizonieri.

Să ne imaginăm un duopol format din doi producători de petrol: Iran şi Irak. După lungi negocieri, cele două ţări se înţeleg să reducă producţia pentru a susţine preţul mondial al ţiţeiului. După semnarea acordului, fiecare semnatar se întreabă dacă să-l respecte sau nu? Diversele lor strategii alternative, cu rezultatele aferente, sunt prezentate în figura 11.2.