Teoria consumatorului

Obiective

- a învăţa să deosebim utilitatea cardinală de utilitatea ordinală;

- a explica raţiunea de utilitatea marginală şi a arăta de ce este descrescătoare;

- a arăta cum ajunge la echilibru un consumator în cadrul teoriei utilităţii;

- a explica ce sunt curbele de indiferenţă şi cum se construiesc ele;

- a învăţa cum se determină rata marginală de substituţie a bunurilor în consum;

- a arăta ce este constrângerea bugetară a consumatorului şi ce proprietăţi are.

*

* *

1. Consumatori, nevoi, bunuri economice

Consumatorul este un agent economic, căruia îi este caracteristică achiziţionarea şi consumul de bunuri, pornind de la un venit disponibil dat. El întreţine relaţii cu alţi agenţi economici prin intermediul unor diverse operaţiuni. Astfel, consumatorul este legat de întreprinderi prin munca pe care o prestează şi remuneraţiile ce decurg din aceasta, dar şi prin intermediul cumpărării de produse şi al preţurilor pe care el acceptă să le plătească în schimbul acestora.

Dispunând de un venit limitat, consumatorul este constrâns să decidă în privinţa utilizării cât mai raţionale a acestuia, definind judicios structura cheltuielilor sale.

Consumatorul poate fi o persoană fizică sau o comunitate (de exemplu, o familie), caz în care avem în vedere veniturile şi cheltuielile globale. Pentru a simplifica analiza, în cele ce urmează vom raţiona având în vedere întotdeauna o persoană fizică.

Consumatorul îşi utilizează venitul pentru a cumpăra unele bunuri şi a obţine prin consumul acestora o anumită satisfacţie. Problema care se ridică priveşte însă alegerea cantităţilor ce se cumpără din diferitele bunuri ce se oferă pe piaţă, în funcţie de gusturi, preferinţe şi bugetul disponibil.

Dintre nevoile pe care le poate avea un consumator, analiza microeconomică este interesată doar de nevoile economice, adică de nevoile care pot fi satisfăcute printr-o operaţiune economică. Astfel, a călători în timp nu este o nevoie economică, deoarece o asemenea nevoie nu poate fi satisfăcută prin nici o operaţiune economică la ora actuală. Dimpotrivă, a bea un suc de portocale este o nevoie economică, deoarece această nevoie poate fi oricând satisfăcută prin cumpărarea de pe piaţă şi consumul acestui suc.

Nevoile economice pot fi satisfăcute prin consumul unor bunuri economice. Aceste bunuri pot fi definite în două modalităţi diferite:

1) Un bun este economic, dacă poate fi obiectul unei tranzacţii, adică a unei operaţiuni de vânzare-cumpărare. Conform acestei definiţii, bunurile economice sunt mărfuri. Există însă şi bunuri libere, disponibile în cantităţi nelimitate şi achiziţionabile la un preţ nul, deşi satisfacţia pe care consumul lor o poate procura consumatorului nu este de loc neglijabilă (de exemplu: apa mării, aerul, nisipul de pe plajă etc.)

2) Bunurile economice sunt acele bunuri, care pot face obiectul unei producţii de serie, adică bunurile care pot fi reproduse oricând. Dacă reţinem această definiţie, excludem ansamblul bunurilor nereproductibile, cum ar fi, de exemplu, operele de artă, vinurile vechi, deşi satisfacţia pe care o procură posesorilor lor este deosebit de mare.

Deoarece analiza microeconomică din acest capitol nu are în vedere nici bunurile libere şi nici cele nereproductibile (care fac obiectul unei analize distincte, complementare), putem reţine oricare din definiţiile de mai sus.

Ansamblul bunurilor economice se poate clasifica în funcţie de mai multe criterii:

1) Distingem bunurile de consum care permit satisfacerea imediată a unor nevoi ale unui consumator (de exemplu: alimente, îmbrăcăminte, mobilă etc.) de bunurile de producţie, care servesc producţia bunurilor de consum şi nu satisfac decât indirect nevoile consumatorilor.

În prezentul capitol vom avea în vedere numai consumul final, deci ne vom interesa numai de consumul bunurilor de consum.

2) Distingem bunurile durabile (de folosinţă îndelungată) care pot fi utilizate în mod repetat (de exemplu, mobila) de bunurile nedurabile (de o singură folosinţă) care dispar după prima utilizare (de exemplu, alimentele).

3) În fine, distingem bunurile substituibile care pot satisface aceeaşi nevoie (de exemplu: untul şi margarina) de bunurile complementare care pot satisface numai împreună o anumită nevoie (de exemplu: casetofon şi casete).

În cazul bunurilor substituibile, dacă preţul unui bun creşte, cantitatea cerută din bunul substituent va spori. Dimpotrivă, în cazul bunurilor complementare, creşterea preţului unui bun va conduce la scăderea cererii ambelor bunuri.

2. Suprafaţa de consum

Un consumator care trebuie să decidă ce cantităţi va consuma din fiecare bun, trebuie să aleagă din ansamblul opţiunilor posibile un anumit coş de consum. Presupunând că există pe piaţă n bunuri de consum, diferitele coşuri de consum posibile vor avea forma

unde reprezintă cantitatea din bunul j conţinută în coşul de consum i.

Numărul coşurilor de consum posibile este infinit. Ansamblul acestor coşuri formează suprafaţa de consum. Teoria microeconomică porneşte de la ipoteza că acest ansamblu este nelimitat, cuprinzând toate coşurile compuse din cantităţi pozitive sau nule ale celor n bunuri de pe piaţă (cantităţile negative nu au sens în cadrul acestei analize). Deoarece însă piaţa nu poate oferi cantităţi nelimitate de bunuri, teoretic trebuie să avem în vedere o limită superioară a disponibilităţilor de bunuri de consum. De asemenea, este logic să avem în vedere şi un consum minimal, care poate asigura minimul vital al consumatorului.