Teorii ale dezvoltării

Capitolul 2

Geneza teoriei dezvoltării

2.1. Precursori şi clasici

Idei privind creşterea şi dezvoltarea economică pot fi regăsite în scrieri apărute încă în antichitate, îndeosebi în opera lui Aristotel.

Un loc aparte îl ocupă în evoluţia seculară a gândirii economice referitoare la dezvoltare ideile exprimate de istoricul arab Abdurahman Abu Zaid Ibn Khaldun în lucrarea “Prolegomene”, apărută în 1377, unde susţinea că, pentru realizarea creşterii economice, era necesară reunirea a cinci categorii de factori:

• creşterea demografică,

• progresul tehnic,

• căutarea de profit individual,

• respectul proprietăţii private şi

• solidaritatea instituţiilor politice şi juridice .

Mercantiliştii, iar apoi fiziocraţii, cercetând în manieră diferită cauzele şi modalităţile sporirii bogăţiei, au abordat şi aspecte care ţin de procesul creşterii şi dezvoltării economice .

La clasicii economiei politice, dezvoltarea economică este caracterizată prin acumularea capitalului. Acest proces este posibil prin lărgirea pieţei naţionale, apoi a celei internaţionale şi prin diviziunea muncii. El este imaginat ca un fenomen natural, spontan, căruia îi poţi doar constata existenţa şi explica mecanismele. Nepunându-şi problema de a-l genera, clasicii evidenţiau doar faptul că eventualele obstacole în calea acestui proces ţineau de factori macroeconomici care influenţau mediul desfăşurării activităţii economice. Dezvoltarea economică spontană, generată de respectarea regulilor “laissez-faire”-ului, era accesibilă oricărei ţări; chiar dacă unele nu se dovedeau capabile să-şi realizeze propria dezvoltare, relaţiile economice internaţionale o puteau suplini cu eficacitate.

Adam Smith admite existenţa mişcărilor de capital şi efectul lor benefic asupra ţărilor mai puţin dotate. În plus, el subliniază dublul avantaj al schimbului internaţional asupra partenerilor:

- permite amplificarea diviziunii muncii şi deci creşterea productivităţii;

- oferă un debuşeu factorilor de producţie care, altfel, ar fi inutilizabili pe piaţa internă dacă nu ar produce mărfuri pentru export.

De aici rezultă că schimbul internaţional putea antrena o transformare a structurii productive şi o creştere a capitalului disponibil în ţările mai puţin bine plasate.

A. Smith observă un progres istoric al tuturor economiilor, legat de extinderea pieţelor şi adâncirea diviziunii muncii. Acest progres se concretizează în dezvoltarea succesivă a agriculturii, menită să răspundă nevoii fundamentale de subzistenţe, apoi a manufacturilor, pe seama surplusului creat în agricultură, şi, în cele din urmă, a comerţului exterior. El pune însă în evidenţă faptul că o serie de distorsiuni în acest proces pot determina diferenţe în ritmul de creştere al economiilor. În plus, Adam Smith constată faptul că vaste regiuni ale lumii (“Toată Africa interioară, toată această parte a Asiei care este situată la o destul de mare distanţă de nord de Pontul Euxin şi de Marea Caspică, Vechea Scitie, Tartaria şi Siberia”) sunt excluse de la acest proces istoric, caracterizându-se din toate timpurile prin starea de barbarie şi de sărăcie observabilă în momentul analizei. Motivaţia oferită de Smith asupra acestei “subdezvoltări” nu era de natură economică ci geografică: aceste regiuni erau îndepărtate de mare şi nu dispuneau de o reţea fluvială corespunzătoare dezvoltării comerţului interior şi exterior. De aceea, îngustimea pieţei împiedica diviziunea muncii – sursa creşterii productivităţii muncii şi a bunăstării .

Acumularea de capital fizic, progresul tehnologic şi specializarea muncii în procesul adâncirii diviziunii ei erau în analiza lui Smith sursele creşterii avuţiei. Creşterea era posibilă atât timp cât se asigurau condiţiile acumulării de capital şi introducerii noii tehnologii. Atât concurenţa cât şi comerţul liber contribuiau, împreună, la punerea în mişcare a acestui proces cumulativ.