Responsabili cu Atribuții în Domeniul Gestiunii Energiei

Rezumat

Ştiinţa care se opreşte asupra globalizării financiare şi mondializarea economiei abordează într-o primă parte conceptele, garanţiile mondializării şi problemele de “guvernanţă” pe care le presupune modernizarea (progresul) fluxurilor transnaţionale. Iniţiatorii (actorii) şi promotorii mondializării fac obiectul celei de-a doua părţi: instabilitatea pieţelor financiare, strategia mondială şi regională a firmelor, dinamismul comerţului mondial. Se observă că mondializarea nu este incompatibilă cu regionalizarea, ci din contră. Astfel, mondializarea antrenează (pune în mişcare) un lanţ (un şir) de contestaţii şi inegalităţi pe care tema delocalizărilor industriale le exprimă în mod particular.

I. Concepte şi garanţii ale mondializării

Fluxurile transnaţionale

Mondialisare şi guvernare

II. Actori şi promotori ai mondializării

A. Globalizarea pieţelor financiare şi instabilitate monetară

B. Firmele: strategii multinaţionale, globalizare şi regionalizare

C. Dinamismul comerţului mondial

III. Contestaţii, mondializare şi inegalităţi

A. Contestaţii

B. Inegalităţi

C. Impactul delocalizărilor industriale

Globalizarea financiară şi mondializarea economiei

Geneza fenomenului de mondializare economică

 Ref. doc. 1: Gerard VINDT, Lisabona 1498, prima mondializare europeană, Alternative economice, nr. 161, iulie-august 1998;

 Doc. 2: Jacques Le Goff, “Avantajele şi dezavantajele mondializării”, Le Monde, 15/11/2001

 Ref. doc. 3: mările - o garanţie comercială şi strategică

Astăzi, ¾ din mărfuri sunt transportate pe cale maritimă, aceasta explicând importanţa economică şi strategică a căilor maritime şi porturilor.

Principalele porturi sunt situate pe hotarele maritime ale ţărilor Triadei sau a ţărilor alăturate: nord-estul Statelor Unite, Europa de Vest, Japonia şi Asia de Sud-Est. Ţărmurile sunt pieţe deschise comerţului mondial, numeroase activităţi industriale şi de servicii dezvoltându-se în marile porturi.

Principalele căi maritime (pacifică, nord-atlantică) reunesc aceste hotare maritime. Ele folosesc strâmtori (Ormuz) şi canale (Suez) ce constituie în primul rând o miză strategică. Pas-de-Calais face să treacă o treime a traficului mondial (300 nave pe zi). Strâmtoarea (trecătoarea) Ormuz joacă un rol cheie pentru fluxurile petroliere. Canalele de Suez şi Panama scurtează traiectoriile oceanice.

Noţiuni:

Economie - lume europeană: noţiunea “economie - lume”, propusă de istoricul Fernand Braudel şi de către discipolul său american Immanuel Wallerstein, descrie nu doar constituirea unei economii mondiale, dar şi a unui spaţiu economic plurinaţional, ierarhizat dar neunificat politic, ai cărui componenţi (oraşe-state, state-naţiuni, respectiv Imperii) sunt legate unii de alţii prin relaţii în principal economice. Pluralismul politic, caracteristic spaţiului european, este cel care face distincţia economiei-lume de a Imperiului. Pentru Wallerstein, caracteristica economiilor-lumi care au precedat pe a Europei (Mesopotamia, Meditaraneană antică, Roma, China, Persia), este de a fi în final totdeauna transformate în Imperiu. Din contră, economia lumii europene are particularitatea de a fi rezistat întotdeauna oricărei tentative de unificare prin forţă, cum ar fi cruciadele lui Carol Quintu, războaiele napoleene sau cele două războaie mondiale. Ea produce sistematic, prin difuzia tehnologiei ce însoţeşte schimburile, antidoturile unificării sale politice. Totuşi, în timp ce economia lumii europene rămâne compartimentată în sânul fiecărui Stat, ea îşi întinde, în secolul al XVI-lea, ramificaţiile în lumea întreagă.

Ea are nucleul în Amsterdam în jurul căruia se desenează (se pot trasa) trei cercuri concentrice a căror pondere economică descreşte pe măsură ce gradul de dependenţă în raportul cu centrul creşte:

Primul cerc este constituit din pretendenţii la hegemonia europeană (Anglia, Franţa). Se consideră că ansamblul format de Ţările de Jos, sudul şi estul Angliei, nordul Franţei constituie centrul sistemului.

Un al doilea cerc include ţările care nu pretind nici un tip de hegemonie dar, al căror potenţial economic rămâne important (Italia de Nord, Spania, Portugalia, Germania de Nord şi Statele Baltice).

Ultimul cerc constituie periferia sistemului. El este format din Scandinavia, Scoţia, Irlanda, Europa de Est, Italia de Sud şi Coloniile Americane.

Pe măsură ce se îndepărtează de centrul, gradul de libertate politică scade, în timp ce raporturile de producţie devin mai arhaice. În colonii, sistemul economic este aproape în totalitate caracterizat de sclavagism. Din contră, în centru, opulenţa economică este însoţită de libertăţi politice. În secolul al XVI-lea există deja câteva …. Care vor marca într-un mod profund relaţiile internaţionale pe parcursul secolelor viitoare.

Ieşirea la suprafaţă a economiei lumii europene între 1450 – 1650 nu este marcată de inovaţii tehnice notabile (importante). Producţia industrială dispune de aceleaşi forţe: motorul uman, motorul animal, vântul, apa şi lemnul. Industria rămâne în principal textilă, chiar dacă începe să se dezvolte potcovăritul (forja). În schimb, se perfecţionează tehnicile financiare, cu generalizarea scrisorii (biletului, hârtiei) de schimb ceea ce ar permite realizarea de transferuri de fonduri importante prin simplul joc de scriere, ceea ce completează practica andosării. Structura intreprinderilor devine mai flexibilă, cu apariţia filialelor societăţilor, ce permit evitarea ca falimentarea unui pol de activitate să nu antreneze căderea (prăbuşirea) unui întreg grup. Comerţul maritim beneficiază de dezvoltarea în toate marile porturi europene a societăţilor de asigurări maritime. Concentrarea financiară devine spectaculoasă. Ea este ilustrată de averea lui Fugger, ce dirijează cea mai mare firmă comercială şi bancară a epocii şi finanţează cruciadele lui Carol Quintu.

I. Concepţii şi mize ale mondializării

Noţiuni:

Mondializare: extindere la scară planetară a transporturilor şi schimburilor de persoane, de bunuri materiale, servicii, informaţii şi practici culturale. Statele Unite sunt în mijlocul acestui proces ce nu condamnă ci dimpotrivă susţine, fenomenele locale, regionale, naţionale.

De fapt, se observă o anume ambiguitate în ceea ce priveşte conceptul de mondializare; termenul este de asemenea utilizat pentru a se ţine seama de reorganizarea spaţială a producţiei, de extinderea pieţei financiare internaţionale, propagării conflictelor, mişcărilor de emigrare, terorismului, problemelor de mediu.

Mondializarea nu este sinonimul internaţionalizării schimburilor. De fapt, într-o economie internaţională, entităţile principale sunt economiile naţionale, chiar dacă creşterea schimburilor şi investiţiilor contribuie la integrarea economică internaţională. În acest caz, relaţiile între naţiuni şi în interiorul acestora sunt cele care primează (au întâietate) şi pieţele naţionale sunt în mod puternic protejate.

Într-o economie mondializată, acest proces de internaţionalizare este în mişcare. Se observă un contur al frontierelor şi o accentuare a lipsei de consistenţă a controlului Statului care trebuie compus cu organizaţiile regionale, internaţionale şi multinaţionale. Economiile sunt riguros puse în contact printr-o concurenţă mai aprigă şi o mobilitate crescută a factorilor de producţie.

Interdependenţa este o componentă esenţială a procesului de mondializare.