Creația Culturală și Lingvistică

Creaţia

culturală şi lingvistică

Existenţă şi creaţie

Viaţa umană decurge într-o ambianţă de realităţi (obiecte, fenomene şi situaţii) care, prin faptul că sînt, că se prezintă simţurilor şi gîndirii, iar acestea iau act de faptul că există, se consideră că au existenţă. În consecinţă, individul uman remarcă aceste realităţi şi, în mod obişnuit, nu le contestă această trăsătură a existenţei, pe care o atribuie tuturor elementelor (entităţilor) distincte pe care le identifică în afara sa, precum şi sie însuşi, iar, uneori, chiar şi aspectelor şi manifestărilor sale interioare. Prin urmare, experienţa furnizează omului o cunoaştere despre constituenţii lumii independente de spiritul lui, adică de mijlocul cu care devine conştient de ceea ce există, încît universul în ansamblul lui are existenţă şi, în acest caz, trăsătura existenţei devine un sinonim pentru lume în general şi pentru fiecare element al lumii. Existenţa este, în această accepţiune, pe de o parte, lumea în totalitatea ei şi, pe de altă parte, cea mai cuprinzătoare noţiune (sau idee) a gîndirii umane şi omul obişnuit nu se îndoieşte de valabilitatea acestei perspective.

Deseori, prin „existenţă” se înţelege numai lumea fizică, perceptibilă cu simţurile, deosebită de ceea ce este numai imagine în conştiinţă (idee sau reprezentare). Cu toate acestea, nu se poate afirma că ceea ce nu este corporal, material nu are existenţă şi, prin urmare, nu există, iar, dacă nu există, nu poate da naştere la ceva în conştiinţă, la o reflectare de tipul aceleia date de obiectele sensibile şi, de aceea, trebuie admis că existenţele sînt atît materiale cît şi ideale, graniţele dintre aceste două tipuri fiind evidente pentru cunoaşterea comună, dar elastice pentru cunoaşterea ştiinţifică şi filozofică.

Se poate astfel constata că, în principiu, problema existenţei este destul de complicată şi, de aceea, cercetarea ei a condus la apariţia unor concepţii cu orientări foarte diversificate. Pe de altă parte, individul uman poate atribui statut de existenţă numai lucrurilor cu care vine în contact sau despre care află că le-au cunoscut alţii şi, în acest caz, ceea ce nu este cunoscut, chiar dacă există în realitate, nu intră pentru el în aria existenţelor. De aici rezultă că, în ultimă instanţă, existenţa ţine de faptul de a fi cunoscut, de a avea o imagine în conştiinţă, în gîndirea omului şi, în acest caz, ceea ce există pentru om este, de fapt, numai o parte a lumii, a cosmosului, numai partea pe care a reuşit s-o descopere într-un mod sau altul.

În viaţa sa, omul constată că unele lucruri au deja existenţă cînd sînt cunoscute de el, dar altele primesc existenţă, adică sînt făcute şi abia după aceea au această trăsătură. De aici decurg două observaţii, pe de o parte, că elementele noi ale cunoaşterii pot veni de la lucruri făcute de cineva sau pot fi numai rezultatul identificării, fiindcă lucrurile erau şi, pe de altă parte, că existenţa, faptul de exista, este o trăsătură tranzitorie, iar nu eternă, deoarece ceea ce există poate fi făcut, dar poate fi des-făcut, adică lipsit de existenţă, deşi la un moment dat o avea.

Acţiunea prin care ceva primeşte existenţă este un act de creaţie şi, ca atare, creaţia este denumirea pentru acţiunea respectivă. Prin acelaşi cuvînt, creaţie, se denumeşte şi rezultatul acţiunii, adică existenţa creată, care înainte era numai o existenţă potenţială sau o virtualitate, încît, actul de creaţie este de fapt transformarea unei posibilităţi în realitate. Prin urmare, creaţia este activitatea de a da existenţă la ceva ce nu exista şi tot creaţie este denumit ceea ce rezultă din această activitate, această din urmă accepţie, de rezultat, fiind actualizată mai frecvent; din acest motiv, pentru a face referire la creaţia ca activitate, la proces, prin urmare, se foloseşte de obicei formularea act de creaţie .

Dacă prin creaţie se realizează ceva care nu era înainte, aceasta presupune aptitudinea acestei activităţi de a da existenţă şi, prin raportare la activitatea umană, care este în mod fundamental creativă, creaţia s-ar putea identifica cu această activitate. O asemenea procedare nu ar fi însă corectă, deoarece, în adevăratul înţeles al cuvîntului, creaţia este nu numai activitatea de a realiza ceva, ci şi faptul ca acel ceva realizat a fost mai întîi proiectat de gîndire, încît este destinat să aibă un anumit aspect şi o anumită întrebuinţare. Pe de altă parte, creaţia este în principiu nu numai realizarea a ceea ce nu era, ci realizarea a ceva deosebit în raport cu existenţele anterioare, prin urmare, nu numai ceva nou, ci şi ceva novator . Prin urmare, în vreme ce natura este un dat, creaţia este un produs, însă nu orice produs este o creaţie, aceasta fiind numai produsul individualizat în mod voit, cu statut de noutate în raport cu alte produse.

În cazul celor mai multe activităţi umane, caracterul novator al realizărilor nu este însă urmărit ca atare, încît el rezultă numai din imposibilitatea umană de a finaliza lucruri (perfect) identice şi din împrejurările ori mijloacele mereu diferite în care se desfăşoară aceste activităţi, deci fără proiectul conştient al unor realizări cu valoare de unicat, încît nu se poate atribui statutul de creaţii realizărilor respective. Cu toate acestea, asemenea realizări primesc statut de existenţă, deşi un asemenea statut nu-l aveau înaintea desfăşurării activităţii.

Din constatarea că unele dintre realităţile ce există sînt făcute a putut apărea întrebarea dacă nu cumva toate existenţele, tot ceea ce există, inclusiv ceea ce este dat ca atare, reprezintă rezultatul unei activităţi, unei faceri, unei creaţii. Pe de altă parte, omul a observat de timpuriu că multe dinte cele ce există sau se întîmplă nu intră în puterea lui de a realiza ceva, depăşindu-i capacităţile sale de manifestare şi, în acest caz, s-a născut încheierea că trebuie să existe o fiinţă (sau fiinţe) cu aptitudini creatoare maxime care a(u) realizat şi care controlează universul întreg şi chiar pe om . În acest mod, ideea creaţiei a devenit esenţa tuturor religiilor şi de modul în care a fost conceput creatorul suprem şi relaţiile lui cu oamenii a depins nu numai statutul divinităţii, ci şi condiţia omului, care este una a realizărilor foarte limitate în raport cu ceea ce există în univers .

Desigur, ceea ce s-a impus mai întîi atenţiei omului ca fiind ceva realizat sau realizabil au fost existenţele materiale, de care poate lua act cu ajutorul simţurilor, dar atunci cînd s-a constatat că asemenea existenţe, cînd sînt create, se prezintă mai întîi sub forma unor proiecte ale minţii, s-a putut naşte întrebarea dacă nu cumva orice existenţă, chiar atunci cînd ajunge să se finalizeze într-o alcătuire materială, este iniţial o idee şi abia după aceea poate fi perceptibilă şi dacă nu cumva chiar materialele antrenate în realizarea ei au fost şi ele la început numai nişte idei.

În sfîrşit, dacă există perspectiva unui creator suprem al universului, atunci omul însuşi trebuie considerat ca fiind o existenţă creată, eventual tot pe baza unui proiect iniţial. Ca atare, rămîne ca singură existenţă necreată şi prin aceasta eternă numai divinitatea, care se manifestă prin activitatea de a crea şi prin statutul de creator al lumii. Din acest motiv, Fiul lui Dumnezeu, din religia creştină, fiind de o esenţă cu Tatăl este „născut, iar nu făcut”, este, prin urmare, necreat, dar cu apariţie materială, corporală determinată prin naştere.

Asemenea probleme care ţin de filozofia religiei nu intră însă în sfera cercetării care priveşte creaţia culturală şi lingvistică, deorece se înscriu dincolo de acestă sferă, căci numai activităţile omului din domeniul cultural-lingvistic se cuprind aici. În mod emblematic însă, o serie dintre principiile şi noţiunile care sînt antrenate în discuţia despre creaţia cosmică rămîn uzuale şi în cazul discuţiei despre creaţia în domeniul respectiv, deoarece culturalul şi lingvisticul sînt şi ele creatoare de cosmosuri care descriu şi delimitează profilul şi orizontul cadrulului de existenţă şi de manifestare specific omului. Din acest motiv al constatării actelor creative la divinitate şi la om, divinitatea creatoare a fost denumită demiurg, pornind de la gr. demiurgós (δημιουργός) cu semnificaţia „meşteşugar”, iar omul de geniu, creator al unei opere ce propune o lume de idei sau de imagini este apreciat şi el ca fiind un demiurg.