Filosofia Limbii

CURS de FILOZOFIE A LIMBII

Limbaj şi limbă

Cuvintele limbaj şi limbă sînt uzuale în limba literară actuală şi se folosesc deseori cu accepţiuni comune, dar, pe terenul ştiinţei, au sensuri care le diferenţiază, adică sînt termeni de specialitate, folosiţi pentru a semnifica noţiuni diferite. Una dintre semnificaţiile de bază ale termenului limbaj (din fr. langage, după limbă) este aceea de “facultate, capacitate a oamenilor de a comunica între ei şi de a-şi exprima gîndirile, sentimentele, dorinţele etc.”, iar termenul limbă (lat. lingua) semnifică “mijlocul de comunicare între membrii unei comunităţi umane, constituite istoric”; limba este deci capacitatea limbajului care se manifestă prin folosirea unui sistem de semne, ce reprezintă o cooperare a sistemelor fonetic, gramatical, lexical şi stilistic. Fiind o facultate general umană, limbajul este considerat de mulţi învăţaţi (Renée Descartes, Noam Chomsky) ca făcînd parte din zestrea biologică a omului, învăţarea limbii materne reprezentînd manifestarea şi dezvoltarea acestei facultăţi în forma ei primară, ca urmare a unor condiţii sociale determinate.

Tot prin limbaj se denumeşte şi un “mod specific de exprimare”, deci un fragment al limbii specializat pentru comunicarea într-un domeniu de activitate (limbajul filozofiei, limbajul matematicii etc.), între membrii unei colectivităţi constituite pe baze profesionale. Aşadar, dacă utilizăm cuvîntul limbaj pentru a denumi amintita capacitate, în general, folosim acelaşi termen (de obicei, cu determinări: limbajul fizicii) pentru a denumi un compartiment al limbii. Această ultimă accepţie a cuvîntului limbaj intră mai puţin în sfera de interes a filozofiei, întrucît domeniul la care se aplică (diviziuni ale limbii) îşi raportează trăsăturile la specificul domeniilor de cunoaştere şi la caracteristicile limbii care conţine mijloace pentru cunoştinţele specializate. Pentru semnificaţia cuprinsă în cuvîntul limbă se poate utiliza şi termenul idiom (<fr. idiom; idiomurile romanice), dar acesta se foloseşte şi atunci cînd se au în vedere diviziunile teritoriale ale limbii (idiomurile locale ale francezei). Termenul idiom desemnează limba în mod foarte concret dacă se are în vedere înţelesul lui primar din limba greacă “obicei special”.

Chiar vizînd o asemenea delimitare între limbă şi limbaj, trebuie menţionat că este dificil de respectat puritatea lor de conţinut şi de întrebuinţare, care ar presupune o puritate a noţiunilor cărora le dau expresie aceşti termeni. De altfel, distincţia aceasta se poate face numai în unele limbi, precum cele romanice (română: limbaj-limbă; franceză: langage-langue; italiană: linguaggio-lingua; spaniolă: lenguaje-lengua; potugheză: linguagem-lingua), dar nu este operantă în limbi precum engleza şi germana, de exemplu, unde prin acelaşi termen (language, respectiv, Sprache) se redau ambele concepte (de facultate umană şi de mijloc de comunicare) . Mult mai dificilă ar fi apoi păstrarea prea severă a acestei distincţii în cazul unei raportări la filozofie sau a unei cercetări cu mijloacele filozofiei, aşa cum presupune filozofia limbii. Dacă în cadrul acestei discipline am menţine discuţia la nivelul limbii (al unei anumite limbi, deci), am leza conţinutul noţiunii “filozofie”, care are ca notă esenţială generalitatea: analiza generalului sau analiza particularului din perspectiva generalului. Dar, ridicîndu-ne la general, la problemele generale ale limbilor, atingem sfera facultăţii de a comunica prin semne, adică sfera limbajului. Dacă am viza însă numai cercetarea aspectelor generale, numai cercetarea limbajului ca facultate umană, investigaţia ar deveni în mare parte superfluă prin opacitatea şi irelevanţa ei în raport cu manifestarea reală a limbajului în comunităţile umane. Această manifestare este limba, instrumentul prin care experienţa omenească este realizată şi analizată diferit de fiecare comunitate, prin unităţi de limbă înzestrate cu un conţinut (semantic) şi o expresie fonică, care transmit experienţa între membrii fiecărei comunităţi, ei fiind repartizaţi într-o comunitate sau alta în primul rînd tocmai prin limba pe care o vorbesc. Aşadar, cînd este limbă, adică formă concretă de manifestare, limbajul devine specific unui grup istoriceşte constituit, şi, cum în epoca modernă, cele mai relevante grupuri de acest fel sînt naţiunile, această perspectivă se aplică, de obicei, limbilor naţionale.

De fapt, se discută adesea despre limbaj, deşi, în realitate, pentru conştiinţa de limbă, conştiinţa vorbitorilor deci, limbajul este identificat cu o limbă anumită, cu limba istorică a vorbitorilor respectivi, în speţă cu limba lor naţională . Şi, nu numai că limbajul se prezintă în mod necesar sub forma limbii, dar fiecare dintre limbi este pentru vorbitorii ei limbajul însuşi, modul în care o comunitate interpretează lumea, atribuindu-i acestei interpretări valoare de unicitate şi de universalitate şi oferind-o ca lume universală celorlalte comunităţi. Acest fenomen se produce deoarece limbajul considerat ca fiind o facultate, o aptitudine universală, generală tuturor oamenilor, ar trebui, în principiu, să se concretizeze într-o limbă la fel de universală sau să aibă măcar ca ideal sau ca tendinţă atingerea unei astfel de limbi universale. Aceasta nu se întîmplă însă în mod obişnuit, situaţie care generează acest fenomen de proiectare a limbilor particulare ca limbi universale, prin conştiinţa lingvistică la care participă şi pe care o creează. Aşadar, fiecare limbă este suficientă manifestării limbajului în cadrul comunităţii care o vorbeşte, deşi între limbi există diferenţe de mod de receptare, de organizare şi de transmitere a cunoaşterii despre realitate. Fiecare limbă creează astfel propria lume pentru om, ca reflex în conştiinţă al lumii obiective, propriul antropocosmos, dar aceasta nu este ceva fragmentar, ci ceva integral, încît “lumea pentru om” generală nu se realizează prin însumarea sau prin produsul unor lumi particulare, ci ea este generală şi universală de fiecare dată, pentru fiecare limbă şi pentru fiecare comunitate de vorbitori ai unei limbi. Dar, dacă este adevărat că limbajul este de obicei privit vizîndu-se o limbă sau un grup de limbi, tot atît de adevărat este că, vizînd aici ceea ce este în mod necesar caracteristic pentru toate limbile, se vizează facultatea limbajului.

Existenţa universaliilor lingvistice, adică a unor trăsături ce se regăsesc într-o formă sau alta în orice limbă, universalii recunoscute atît de filozofi, cît şi de lingvişti, nu sînt un reflex al limbajului, al facultăţii general umane de a comunica, ci o consecinţă a implicării logicului (a mecanismelor universale ale minţii, ale intelectului şi raţiunii) în realizarea cunoaşterii, în organizarea cunoştinţelor şi în structurarea formulelor de exprimare în procesul comunicării. Proiectarea limbii proprii ca limbă universală de către vorbitori nu are însă nici o relaţie cu existenţa acestor universalii şi, cu atît mai puţin, cu existenţa vreunui act de conştiinţă în legătură cu realitatea sau cu posibilitatea lor.

Aria interferenţelor de înţeles dintre limbaj şi limbă nu se limitează însă la cazurile menţionate. Se discută deseori despre limbajul articulat (care s-ar opune unui limbaj nearticulat) prin care se înţelege limba naturală, în vreme ce limbajul nearticulat ar fi mijlocul de comunicare (sau mijloacele de comunicare) ce uzează de alte resurse decît cele ale limbii. Ca atare, limbaj articulat şi limbaj nearticulat distribuie (epuizînd) sfera mijloacelor de comunicare posibile. Dar, dacă limbaj articulat înseamnă “limbă”, şi limbajul nearticulat ar trebui să fie “limbă” (sau “limbi”), căci altfel ar însemna că sfera respectivă s-ar distribui în elemente de rang diferit, ceea ce nu este admisibil din punct de vedere logic. Pe de altă parte, limba reprezintă, aşa cum s-a menţionat, concretizarea facultăţii oamenilor de a comunica, cu alte cuvinte, concretizarea limbajului, cu sensul lui de bază. O asemenea concretizare priveşte însă numai limba ce reprezintă limbajul articulat, celelalte limbi, din arealul limbajului nearticulat, realizîndu-se şi funcţionînd pe baza ei. În aceste condiţii, limbajul nearticulat (sau limbajul nonverbal) nu se raportează direct la limbaj în înţelesul de “facultate de comunicare”, ci prin intermediul limbajului articulat, adică al limbii naturale. Ca atare, limba se prezintă în două ipostaze în raport cu limbajele determinate (deci nu cu facultatea limbajului): pe de o parte este cadrul de structurare şi de manifestare a limbajelor de specialitate şi, pe de altă parte, este mijloc de creare a limbajelor nonverbale (cum ar fi limbajul gesturilor, mimicii, vestimentaţiei etc.). Tot limba în calitate de concretizare a facultăţii limbajului este mijloc de creare a limbajelor (sau limbilor) artificiale folosite de unele ştiinţe (precum matematica şi logica). Acestea sînt numite deseori şi limbaje formale, fiindcă numai latura lor materială (forma) este independentă, în vreme ce semnificaţiile sînt stabilite şi înţelese prin limba naturală, prin limbajul articulat. În mod similar stau lucrurile în cazul limbajelor nonverbale (precum cel al gesturilor).