Perspectivele Modificării Nivelului de Impunere în Țările Europene

Capitolul 3

PERSPECTIVELE MODIFICĂRII NIVELULUI DE IMPUNERE ÎN ŢĂRILE EUROPENE

3.1 Consideraţii privind competiţia fiscală şi armonizarea fiscală în Uniunea Europeană

Interdependenţele dintre state şi importanţa legăturilor dintre ele au crescut şi s-au extins într-o modalitate fără precedent în istorie. În contextul globalizării, mobilitatea factorilor de producţie poate genera presiuni asupra guvernelor de a reduce fiscalitatea astfel încât ţările lor să rămână atractive.

Reducerea cotelor de impunere în multe ţări membre ale Uniunii Europene, în ultimii ani, pare să constituie un suport pentru ipoteza competiţiei dintre state. Politica fiscală rămâne unul dintre instrumentele aflate la dispoziţia guvernelor în efortul lor de a influenţa propriile economii. Pentru a-şi păstra economiile atractive, multe dintre noile state membre au recurs la reducerea cotelor de impunere. Statele vestice se tem de faptul că această reducere va atrage companiile care vor lua cu ele locuri de muncă şi investiţii. Aceste ţări au propus o armonizare a fiscalităţii, în special o armonizare a sistemelor de impunere a societăţilor de capital.

Reforma fiscală în România (2005) a fost prezentată iniţial ca relaxarea fiscală necesară susţinerii întreprinzătorilor privaţi, atragerii investiţiilor străine şi stimulării liberei iniţiative, ceea ce ar trebui să conducă la consolidarea şi dezvoltarea economiei de piaţă în România, una dintre principalele cerinţe impuse României în procesul de aderare la Uniunea Europeană.

Globalizarea economiei mondiale, progresul realizat în liberalizarea comeţului şi expansiunea fluxurilor de capital au făcut mai facilă mişcarea bunurilor, serviciilor, forţei de muncă şi capitalurilor peste graniţele naturale. Ca o consecinţă, contribuabilii au mai multe posibilităţi de a evita impunerea ridicată dintr-o ţară prin mutarea sursei impunerii în ţări cu niveluri ale fiscalităţii mai reduse, astfel încât oportunităţile de creştere economică se mută dintr-o ţară în alta. Concurenţa fiscală apare în momentul în care guvernele sunt încurajate să diminueze sarcinile fiscale în scopul atragerii investiţiilor străine directe, a investiţiilor financiare sau pentru realizarea altor obiective ale politicii lor economice.

Impunerea veniturilor crează mari dificultăţi într-o economie deschisă, din moment ce există o competiţie mondială în atragerea investiţiilor. Astfel, cele mai multe state au început reforma politicilor lor fiscale pentru a-şi îmbunătăţii competitivitatea pe plan internaţional. Trebuie menţionat, însă, că sarcina fiscală nu reprezintă decât o parte din formula complexă care descrie competitivitatea naţională, alături de costul forţei de muncă, flexibilitatea acesteia, nivelul pregătirii profesionale, stabilitatea politică şi legislativă etc.

În condiţiile eliminării barierelor în calea mişcării libere a capitalurilor şi forţei de muncă, Uniunea Europeană ilustrează cel mai bine rolul competiţiei prin taxe. Un exemplu concret îl reprezintă Irlanda. Din cea mai săracă ţară a Comunităţii în momentul aderării, în anul 1972, Irlanda a devenit una dintre cele mai bogate în numai trei decenii. În mod evident unul din principalii factori care au determinat aceasta evoluţie l-a constituit apartenenţa la Uniunea Europeană şi sprijinul însemnat pe care l-a primit de-a lungul timpului. Spre deosebire de alte state (Grecia, Portugalia, Spania) care pe parcursul aceleiaşi perioade şi în condiţii similare nu au înregistrat aceleaşi niveluri ale prosperităţii , Irlanda a optat pentru o politică fiscală prietenoasă, practicând cele mai reduse cote ale impozitelor pe veniturile companiilor din Uniunea Europeană, reuşind să atragă un volum important de investiţii străine, în timp ce necesarul de infrastructură a fost finanţat din fonduri europene.

După aderarea ţărilor din centru şi estul Europei la Uniunea Europeană scenariul s-a repetat. Astfel, în condiţiile desfiinţării avantajelor fiscale pentru investitorii străini, noile state membre au fost obligate să recurgă la reducerea nivelurilor de impunere atât pentru investitorii străini, cât şi pentru cei autohtoni reuşind să-şi păstreze economiile atractive.

Contribuabilii neţi la bugetul Uniunii Europene (Germania, Franţa, Italia) au luat poziţie în faţa acestei situaţii, considerând că noile membre trebuie să îşi mărească taxele pentru a nu face o concurenţă neloială ţărilor cu taxe mai mari. De asemenea, ţările cu un regim fiscal generos au devenit ţinte ale atacurilor unor organizaţii internaţionale precum Fondul Monetar Internaţional sau Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică. În concepţia acestor organizaţii competiţia fiscală dintre state v-a genera implicaţii negative serioase în distribuţia veniturilor şi posibilitatea finanţării cheltuielilor socio-culturale. În aceste condiţii, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi pe plan internaţional se pune tot mai frecvent problema încheierii unor acorduri multilaterale pentru evitarea apariţiei fenomenului de dumping fiscal.

În 1996, miniştri de finanţe ale statelor membre au cerut Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică să elaboreze un plan de măsuri pentru limitarea distorsiunilor provocate de competiţia fiscală neloială în deciziile de investiţii şi de finanţare ca o consecinţă a nivelurilor fiscale naţionale. Acest Raport a fost aprobat la 19 aprilie 1998 de Consiliul OCDE, care a adoptat o Recomandare pentru guvernele ţărilor membre.

Problematica ridicată în cadrul OCDE a fost preluată şi de Grupul ţărilor G7 la Summit-ul de la Lyon din 1996. Acestea au concluzionat faptul că mondializarea creează noi probleme în domeniul fiscal. Dezvoltarea facilităţilor fiscale destinate atragerii investiţiilor pot produce o concurenţă fiscală neloială între state, antrenând un risc al schimburilor şi investiţiilor şi ducând după un timp la divergenţe fiscale internaţionale. Mai mult, acest aspect poate prejudicia echitatea şi neutralitatea regimurilor fiscale şi poate afecta atât dezvoltarea economiei mondiale, cât şi încrederea contribuabililor. Astfel, raportul a recunoscut limitele de responsabilitate unilaterală şi bilaterală provocate de problema practicilor fiscale neloiale, care sunt - în esenţă - multilaterale, în contextul mondializării, ceea ce presupune liberalizarea progresivă a schimburilor economice şi al investiţiilor transnaţionale, cel mai puternic motor al creşterii economice şi al progresului nivelului vieţii. Pe de altă parte, şi Uniunea Europeană a întreprins o serie de acţiuni în sensul evitării concurenţei fiscale neloiale. În decembrie 1997, Consiliul Europei a adoptat un set de măsuri destinat evitării acestui fenomen, ceea ce a contribuit la atenuarea distorsiunilor pe piaţa unică, la evitarea pierderilor provocate de diferitele „reţete" fiscale şi a permis stabilirea unor strategii fiscale mult mai favorabile. La şedinţa Consiliului pentru Economie şi Finanţe (ECOFIN) din 01.12.1997 Miniştrii finanţelor ai Statelor Membre au convenit în unanimitate asupra unui Pachet fiscal pentru combaterea concurenţei fiscale neloiale, care includea codul de conduită privind impozitarea afacerilor, elementele cheie ale impozitării dobânzilor şi acordul de principiu cu privire la necesitatea eliminării impozitelor asupra plăţilor transfrontaliere de dobânzi şi redevenţe între companii.

Obiectivul principal al tratatului CEE îl constituie crearea în cadrul unei uniuni economice a pieţei comune în cadrul căreia domină concurenţa loială şi ale cărei caracteristici sunt similare cu cele ale unei pieţe naţionale. Procesul armonizării impozitelor indirecte în cadrul Comunităţii, potrivit Art. 99 al Tratatului, cuprinde mai precis acele măsuri care sunt necesare pentru garantarea creării şi funcţionării Pieţe Interne, prin prevenirea distorsionării concurenţei şi desfiinţării obstacolelor din calea liberei circulaţii a bunurilor şi serviciilor.

Primul pas pentru realizarea acestui obiectiv a fost iniţiat în anul 1967, prin înlocuirea impozitelor cumulative în cascadă aplicate până atunci de Statele Membre cu o taxă pe valoarea adăugată, necumulativă, care se aplică în toate stadiile producţiei şi comercializării. Astfel, a fost introdusă o taxă generală de consumaţie în toate Statele Membre, care s-a bazat pe principiul că taxa pentru bunuri şi servicii este direct proporţională cu preţul, indiferent de numărul tranzacţiilor care au avut loc în procesul de producţie şi de distribuire înainte de faza în care taxa a fost percepută. Al doilea pas a fost abolirea controlului fiscal la frontierele interne ale Comunităţii .