Extras din curs

1. Sistemele fiscale: concept, evoluţii, clasificări

1.1. Noţiunea de fiscalitate şi de sistem fiscal

Evoluţia societăţii umane a determinat în mod obiectiv apariţia unor relaţii economice şi sociale noi, care să faciliteze satisfacerea nevoilor umane permanent crescânde. Aceste relaţii, cunoscute în prezent sub denumirea de finanţe, s-au conturat pe „fundalul exprimării valorice prin bani a proceselor şi relaţiilor economice, sub impactul dezvoltării schimbului de mărfuri şi organizării sociale a comunităţilor umane" Colectivităţile umane au evoluat de-a lungul istoriei, de la formele cele mai simple (ginţi, triburi) până la forma cea mai cuprinzătoare, care, în zilele noastre, este statul. In comuna primitivă nu a existat statul, diferitele atribuţii şi sarcini colective (apărarea, menţinerea ordinii, organizarea muncii) fiind îndeplinite de oameni aleşi de către întreaga colectivitate, puţin numeroasă la acea vreme, sau soluţionate în comun, conform tradiţiei. Odată însă cu diviziunea socială a muncii, ce a determinat creşterea productivităţii şi a producţiei, apariţia şi dezvoltarea schimbului şi a proprietăţii private, societatea umană s-a scindat în clase sociale, în primul rând datorită inegalităţilor de avere. Ca atare, a apărut „necesitatea unei instituţii care să protejeze proprietatea privată, să apere privilegiile celor avuţi împotriva celor neavuţi" Această instituţie a fost statul.

In acelaşi timp, diferenţierea nevoilor de consum pe două mari categorii (publice şi private) a determinat apariţia unor relaţii financiare specifice, capabile să satisfacă astfel de nevoi. Trăind în societate, indivizii, pe lângă nevoile individuale de hrană, îmbrăcăminte, informare etc. care pot fi satisfăcute pe seama utilităţilor (bunurilor) procurate individual de pe diverse pieţe de bunuri şi servicii, se confruntă şi cu nevoi publice (ordine internă, apărare naţională, justiţie etc.) ce pot fi satisfăcute în condiţii eficiente prin consumuri colective. Bunurile ce satisfac asemenea nevoi prin consumul lor colectiv sunt denumite generic bunuri publice şi au o serie de caracteristici ce favorizează furnizarea lor de către instituţii sau autorităţi publice: odată furnizat, costul suplimentar pentru ca o altă persoană să consume acel bun este zero; eliminarea unei persoane de la consumul acelui bun este fie imposibilă, fie foarte scumpă ;

Caracterul neconcurenţial şi indivizibil al accesului la consumarea unor asemenea bunuri ce crea posibilitatea ca mai multe persoane să beneficieze simultan de aceste bunuri a determinat diferenţierea în cadrul relaţiilor financiare ale unor relaţii financiare specifice, ce vizau constituirea şi utilizarea de fonduri în scopul satisfacerii unor asemenea nevoi publice (finanţe publice). In acest cadru, finanţele publice apar ca un „subdomeniu" al finanţelor, alături de cealaltă mare componentă sau „subdomeniu", finanţele private.

Apariţia primelor instituţii menite să desfăşoare activităţi de furnizare a bunurilor publice, care nu aveau posibilitatea de a-şi procura în mod direct (de la beneficiari) resursele necesare funcţionării, a impus crearea unor mecanisme prin care aceste resurse să fie preluate de la membrii comunităţii, indiferent dacă aceştia au beneficiat sau nu de consumul bunurilor respective. În cele mai multe cazuri, funcţionarea acestor instituţii era posibilă doar cu implicarea autorităţilor publice, cu forma lor cea mai sintetizatoare, statul.

Cu timpul, separarea statului de restul societăţii în ceea ce priveşte relaţiile economice presupune ca acesta să aibă „veniturile, cheltuielile şi datoriile sale proprii" Printre primele forme prin care autorităţile publice şi-au evidenţiat veniturile şi cheltuielile se numără „fiscul" şi „tezaurul public" (în Imperiul roman timpuriu) Fiscul semnifica un coş (paner, cămară) în care se strângeau veniturile la dispoziţia împăratului, iar tezaurul public servea colectării veniturilor destinate pentru acoperirea unor nevoi de consum public, aflate în administrarea senatului. Cu timpul, împăratul şi-a subordonat senatul, ceea ce a dus la contopirea celor două noţiuni şi folosirea celei de fisc pentru a desemna administrarea resurselor colectate pentru acoperirea tuturor cheltuielilor publice, inclusiv ale împăratului.

Apar astfel o serie de relaţii financiare specifice , al căror conţinut face obiectul noţiunii de fiscalitate. Apariţia fiscalităţii a fost aşadar un proces obiectiv determinat de necesitatea conceperii unui mecanism financiar capabil să asigure mobilizarea şi ulterior utilizarea unor resurse financiare pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.

Noţiunea de fiscalitate poate fi abordată în două sensuri: juridic şi economic.

În sens juridic, fiscalitatea reprezintă „un ansamblu de reglementări privitoare la sistemul de impozite şi taxe" În sens economic, fiscalitatea reprezintă „un ansamblu de procese economice de redistribuire a PIB de la persoanele fizice şi juridice la dispoziţia statului, în scopul acoperirii unor nevoi cu caracter public"

De multe ori, înţelesurile atribuite noţiunii de fiscalitate pun în prim plan doar prima latură a proceselor desemnate de aceasta, respectiv procesele de mobilizare a unor resurse financiare (fiscale) la dispoziţia statului, neglijând procesele de utilizare a acestor resurse prin intermediul cheltuielilor publice. Această tendinţă este justificată, în condiţiile în care în abordarea fiscalităţii luăm în considerare doar abordarea juridică. În schimb, în sens economic, fiscalitatea trebuie privită pe ambele sale faţete, accentul căzând deopotrivă atât pe latura de mobilizare a resurselor (prin impozite şi taxe), cât şi pe latura de utilizare a acestora (prin cheltuielile publice). În această accepţiune, fiscalitatea vizează procesele de redistribuire financiară (repartiţie secundară) a unei părţi din produsul intern brut. „Tratarea fiscalităţii numai prin prisma prelevărilor cu caracter fiscal este nerelevantă şi nu poate fi integrată în mod eficient în politicile de ajustare microeconomică"