Sistemul Cheltuielilor Publice

În vorbirea curentă, ca şi între literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii a cuvîntului finanţe: finanţe, finanţe publice, finanţe private, finanţe şi pieţe de capital, etc.

Cuvîntul finanţe îşi are originea în limba latină. În secolele al XIII-lea şi al XIV-lea se folosesc expresiile finatio, financias şi financia precuniară, în sensul de „plată în bani”. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvîntul finis, utilizat adesea în sensul de „termen de plată”. În Franţa, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances şi financiers, pentru denumirea arendaşilor de impozite şi a persoanelor care încasau impozitele regelui; finances înseamnă întregul patrimoniu al statului, iar finance înseamnă un venit al statului. În limba germană, în secolele al XV-lea – al XVII-lea se întîlnesc expresiile Finanz, care înseamnă plată în bani, şi Finantzer, care desemna pe cămătar (zaraf, zgîrcit). Cu vremea cuvîntul finanţe a căpătat un sens foarte larg, incluzînd bugetul statului, creditul, operaţiile bancare şi de bursă ş.a., adică resursele, relaţiile şi operaţiile băneşti.

Existenţa finanţelor este strîns legată de existenţa statului şi de folosirea banilor şi a formelor valorice în repartiţia venitului naţional. De la apariţia primelor elemente de finanţe – la punctul de intersecţie dintre orînduirea comunei primitive şi orînduirea sclavagista – şi pînă în prezent, finanţele au fost parte componentă a sistemului relaţiilor economice.

Faptul că finanţele au apărut pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, cînd s-ua manifestat anumite condiţii şi au evoluat în funcţie de schimările permanente a condiţiilor iniţiale, reflectă caracterul istoric al acestora.

Condiţiile care au stat la baza şi au făsut posibilă apariţia şi dezvoltarea finanţelor constau în:

a) apariţia şi dezvoltarea relaţiilor marfa-bani, în măsură să permită formarea şi utilizarea resurselor statului în forma bănească;

b) apariţia statului care, pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, avea nevoie de resurse ce nu existatau în cadrul relaţiilor existente anterior.

În această evoluţie se conturează două etape distincte a concepţiilor despre finanţe:

I etapă – clasice – corespunde capitalismului premonopolist.

II etapă – concepţii moderne – epocii imperialismului.

Concepţiile clasice reflectă doctrina liberală, potrivit căreia activitatea economică trebuie să se desfăşoare în conformitate cu principiul laisser-faire, laisser-passer. Sarcina finanţelor publice constă în asigurarea resurselor necesare întreţinerii şi funcţionării normale a instituţiilor publice; impozitele, împrumuturile trebuie să aibă un caracter neutru; păstrarea echilibrului între veniturile şi cheltuielile bugetare era considerată drept cerinţă fundamentală cheia de boltă a finanţelor publice. Apariţia deficitului bugetar, generator de inflaţie era considerată ca un fenomen nedorit.

În această etapă, a statului-jandarm, cînd predomina doctrina liberalismului economic, conceptul despre finanţe are un pronunţat caracter juridic.

După marea criză economică mondială din 1929 – 1933, în opinia unor economişti, locul statului-jandarm ar fi fost luat de către statul-providenţă (statul-bunăstării), care îşi lărgeşte sfera preocupărilor. În legătură cu activitatea economică a statului se afirmă tot mai mult concepţia intervenţionistă, unde un rol deosebit îl joacă autoritatea publică. Această modificare de poziţie a dus la adîncirea contradicţiilor interne şi externe ale modului de producţie capitaliste.

Pentru statul modern, finanţele publice sînt un mijloc de intervenţie în economie. În abordarea modernă a finanţelor publice, la unii economişti contemporani prevalează conceptul economic, la alţii - conceptul sociologic.

În toate orînduirile social-economice în care au existat, finanţele s-au manifestat ca relaţii sociale, de natură economică, apărute în procesul repartiţiei venitului naţional, în strînsă legătură cu îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor statului. În cele patru orînduiri social-economice finanţele au îmbrăcat forma valorică, bănească, dar, în fiecare din aceste orînduiri, ele au îndeplinit anumit rol.

În procesul procurării şi repartizării resurselor de care are nevoie statul pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale, se nasc anumite relaţii (raporturi) sociale. Aceste relaţii sînt de natură economică şi exprimă repartizarea unei părţi din produsul intern brut (PIB), prin intermediul statului, între diferite categorii sociale. Aceste relaţii, apărute în procesul de mobilizarea şi repartizare a resurselor necesare statului, în formă bănească, sînt relaţii financiare sau, pe scurt, finanţe.

În prezent, cuvântul „finanţe“ a căpătat un sens mai larg, incluzând în cadrul acestora, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale, operaţiunile bancare şi de bursă, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane. Altfel spus, finanţele ar cuprinde toate sferele vieţii economice şi sociale a căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.

În abordarea noţiunii de finanţe este necesar să facem distincţie între finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativteritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii de profit.

În acest sens, relaţiile care se statornicesc, în general, între stat şi membrii săi sunt următoarele:

a) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti (bugetare) fără echivalent şi cu titlu nerambursabil de la membrii societăţii către stat şi, invers, de la stat către aceştia. Aceste relaţii formează finanţele publice clasice. În R.Moldova, cel mai bine acestea sunt exprimate prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale;

b) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti sub forma contribuţiilor obligatorii către instituţiile specializate ale statului şi apoi, invers, de la acestea către cei care au participat la aceste contribuţii sub forma pensiilor şi a altor ajutoare şi servicii sociale;

c) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti prin mijloacele extrabugetare către instituţiile publice centrale sau locale în schimbul unor prestări de servicii (educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură etc.);