Demografie

1. Obiectul demografiei

Ca şi în cazul altor ştiinţe, şi pentru demografie precizarea obiectului este o întreprindere dificilă şi plină de numeroase capcane. Cea mai neutrală şi mai puţin angajantă abordare a problemei o constituie inventarierea chestiunilor studiate în lucrările de sinteză (manuale, tratate), care-şi propun survolarea întregului domeniu, urmată de construirea unor cercuri concentrice, cuprinzând succesiv cele mai des invocate aspecte, apoi altele care apar cu o frecveţă mai redusă etc. Altfel spus, demografia ar putea fi înţeleasă ca fiind disciplina studiată de demografi, iar pentru a nu şoca folosind asemenea formulări, conţinutul ei se poate explicita prin înşiruirea problemelor regăsite până la limita aceluia din cercurile la care decidem să ne oprim. Dacă vrem să fim ceva mai flexibili, dar rămânând în aceeaşi clasă de definiţii, se poate începe prin a spune că, în sens restrâns, demografia tratează problemele cutare şi cutare; la astea, unii autori adaugă şi altele, obţinându-se astfel o definiţie ceva mai largă, care şi ea, la rându-i, mai poate fi relaxată, dacă se includ încă alte teme din zonele periferice ale delimitărilor făcute. La polul opus unei asemenea abordări, se află cea care îşi propune să definească obiectul disciplinei printr-o propoziţie cu un conţinut extrem de concentrat, capabil să acopere “esenţa” fenomenelor ce formează obiectul ştiinţei în cauză. O astfel de tratare este mult mai elegantă şi mai consistentă din punct de vedere intelectual, însă, din păcate, ea nu reuşeşte mai niciodată să acopere satisfăcător problematica unui domeniu ştiinţific.

În cele ce urmează, voi aborda o poziţie intermediară celor două extreme mai sus invocate. Mai exact, voi începe prin a încerca să găsesc care este aspectul esenţial, central al demografiei, şi anume acela care o individualizează ca ştiinţă – luând acest aspect ca definiţie de pornire –, urmând apoi a preciza în concret conţinutul diferitelor secţiuni ale ştiinţei în cauză, dar nu atât printr-o inventariere a activităţii demografilor, ci subsumând logic conţinutul problemelor la sensul definiţiei.

Pentru a efectua primul pas, voi pleca de la asumţia banală că orice ştiinţă empirică decupează o zonă a realităţii, pe care o studiază dintr-o perspectivă proprie. În cazul demografiei, referenţialul empiric îl constituie, evident, populaţiile umane. Tot aşa de evident este că populaţiile sunt studiate de diferite discipline – practic de toate ştiinţele sociale. Atunci aspectul fundamental al definiţiei de pornire îl constituie precizarea specificului demografiei, specific dat de unghiul din care această ştiinţă studiază populaţia. Fără a dezvolta o argumentare, logică sau faptică, lucru care ar depăşi intenţiile acestui capitol introductiv, voi spune că demografia studiază populaţiile din punctul de vedere al efectivului (volumului, numărului) acestora. Cum numărul indivizilor ce formează o populaţie reprezintă un indicator vizând starea acesteia la un moment dat şi cum volumul demografic se modifică permanent, rezultă că putem adăuga determinaţiei de mai sus şi ideea schimbării. Aşadar, voi adopta următoarea definiţie de plecare a demografiei, urmând ca, mai departe, conţinutul ei să fie îmbogăţit cu precizarea aspectelor concrete la care se referă.

Demografia este o ştiinţă socială care are ca obiect studiul populaţiilor umane, privite din perspectiva dimensiunii lor numerice şi a schimbărilor de volum.

O primă chestiune implicată în definiţie este reprezentată de includerea demografiei în rândul ştiinţelor sociale. Nici asupra acestui aspect nu mă voi opri prea mult; eventuala problemă aici ar fi amestecul aspectelor biologice (numărul populaţiei fiind rezultatul înmulţirii acesteia, care la rându-i se sprijină pe latura biologică a fiinţei umane) şi al celor sociale. Că primele constituie nu numai premisa existenţei şi înmulţirii fiinţelor omeneşti, dar ele ne oferă şi repere pentru capacitatea de înmulţire a populaţiilor este un lucru în afara oricărei discuţii. Însă, aşa cum se va vedea mai departe, orice aspect demografic am aborda, forma lui concretă de manifestare este rezultatul unor determinări sociale şi al acţiunii omului ca fiinţă socială. Altfel spus, latura biologică a fenomenelor demografice, acolo unde ea există, poate fi pusă în paranteză în analizele demografilor sau poate fi invocată doar ca punct de reper, punct limită, virtual, reprezentând acea stare – imposibilă practic – în care omul ar exista şi reacţiona în afara unui context social.

A doua precizare este cerută de termenul populaţie. Este evident că nu orice colecţie de indivizi umani formează o populaţie în sensul demografic al termenului. Aceasta trebuie să îmbrace forma unei comunităţi, fiind deci vorba de totalitatea persoanelor care convieţuiesc pe un anumit teritoriu şi care formează o entitate supraindividuală definită prin relaţiile dintre indivizi şi normele care reglementează aceste relaţii. O populaţie în sens demografic poate fi formată din locuitorii unei aşezări, ai unei zone administrative a unei ţări, ai ţării în întregime, ai unor comunităţi supranaţionale şi, la limită, din toţi locuitorii planetei noastre. Se va observa că în acest din urmă caz expresia “la limită” a fost folosită nu numai pentru a sugera că mai sus nu avem unde merge, ci pentru că acest concept de “populaţie mondială” este destul de puţin relevant pentru demografie, dată fiind, cel puţin deocamdată, precaritatea aspectelor care să confere unitate acestei colecţii de indivizi, dincolo de graniţele fizice (de altfel perfecte) prin care este ea delimitată.

În al treilea rând, trebuie subliniat un aspect care nu este evident în expresia folosită pentru definiţia de plecare. Populaţiile cu care are de a face demografia sunt întotdeauna “populaţii mari”, conţinând un număr de indivizi suficient de ridicat pentru a putea stabili regularităţi statistice. Rareori demograful abordează populaţii de ordinul zecilor de mii sau mai mici, căci este nevoie ca în interiorul acestora să se producă suficiente evenimente care să poată fi abordate ca “masă de evenimente” şi nu drept cazuri singulare. Cu alte cuvinte, din accentul pe care demograful îl pune pe modificarea cantitativă a efectivului populaţiei rezultă că instrumentul principal cu care se lucrează în demografie este cel statistic, statistica fiind o disciplină de tip metodologic ce ne învaţă cum să operăm cu informaţii obţinute pe bază de numărare.