Organizarea Administrativ-Teritoriala

Orice teritoriu pentru a fi controlat trebuie divizat. Divizarea este un atribut al exerciţiului de putere. Schimbarea codurilor politice a fost, aproape pretutindeni, acompaniată de noi reguli şi divizări teritoriale.

Organizarea administrativ-teritorială a unei ţări, înfăptuită pe cale legislativă, reprezintă un element de suprastructură de importanţă cardinală, deoarece determină constituirea sistemului administraţiei statului şi subsistemelor lui locale, încadrează (teritorial) viaţa politică şi organizează viaţa economică şi socială a unei naţiuni.

Modelele de organizare administrativă adoptate sunt întotdeauna impuse de condiţiile concrete istorice, geopolitice, economice şi sociale.

Indiferent de dimensiunea spaţială a celulelor administrative, exerciţiul administrării teritoriului trebuie să aibă la bază următoarele principii:

- principiul coerenţei în probleme de administrare a teritoriului – derivă din modul de aplicare unitară a legii în materie de teritoriu;

- principiul optimului teritorial – dirivă din legi ecologice şi economice, care statuează şi estimează suprafeţele şi încărcătura demografică cea mai potrivită pentru exercitarea dreptului de administrare. Conform acestui principiu, se stabilesc şi limitele acceptabile, spaţial şi temporal, de acces la dotările cu rol de loc central;

- principiul democratic (al apartenenţei voite) al actului de divizare şi administrare a teritoriului – actorii ce aparţin unei entităţi teritoriale de tip administrativ sunt (trebuie să fie) făuritorii conştienţi ai propriei lor „celule teritotiale” (în numeroase situaţii acest principiu este speculat de liderii politici pentru a-şi clădi noi structuri de putere în teritoriu);

- principiul deciziilor potrivite (se corelează cu principiul informării directe) – la aceleaşi unităţi administrative se adoptă soluţii diferenţiate, în funcţie de natura problemelor, dimensiunea şi caracterul acestora, oportunitatea implementării etc.;

- principiul eficienţei actului administrativ – presupune eliminarea actorilor şi verigilor stânjenitoare în probleme de administraţie a teritoriului. Acest principiu se sprijină pe o bună cunoaştere a realităţii teritoriale, sub toate aspectele, şi pe o bună cunoaştere ştiinţifică a actului de administrare a teritoriului;

- principiul eficienţei şi maximizării actului economic prin sistemul de administrare a teritoriului – orice divizare administrativă trebuie să se răsfrângă în bunăstarea individuală şi colectivă.

În practica administrării teritoriului pe plan mondial se pun în evidenţă numeroase situaţii modelare, unele ce par a fi imuabile (cazul S.U.A.), altele trecute prin filtrul mai multor experienţe în decursul unui secol (ex. România ş.a.).

Structurile administrativ-teritoriale, o dată create, capătă în timp un relativ caracter de omogenitate sub aspect economic şi devin treptat spaţii mentale de apartenenţă. Ele devin instrumente de operare statistică.

De aceea, din punct de vedere economic şi înregistrativ, crearea unor noi cadre de divizare administrativ-teritoriale generează de regulă recul economic în fazele incipiente şi situaţii anevoioase de punere în concordanţă a informaţiilor statistice şi a comparaţiilor teritoriale.

Modele de organizare administrativă a României în perioada interbelică130

În perioada interbelică, România întregită teritorial, s-a confruntat cu probleme inerente ale tranziţiei, determinate de necesitatea unificării legislative, pentru a asigura controlului statului asupra întregului teritoriu şi unificării administrative, care s-a dovedit a fi un proces dificil.

Criza economică mondială din perioada 1929 – 1933, instabilitatea politică a ţării, instaurarea regimului autoritar regal şi începutul celui de al II-lea război mondial, au fost evenimente complexe care au determinat ca în tot acest interval (interbelic), România să se afle într-o permanentă căutare a modelului de organizare administrativă a teritoriului, adecvat imperativelor impuse de rapiditatea schimbărilor politice şi a celor teritoriale.

Organizarea administrativ-teritorială a României de la Marea Unire din 1918 şi până la unificarea administrativă din anul 1925

La sfârşitul primului război mondial, Europa, străbătută de un nou curent politic (principiul naţionalităţilor) a dobândit o nouă configuraţie politică: o serie de teritorii s-au unit cu alte ţări (Franţa, Italia, Serbia, Grecia ş.a.), s-au constituit ţări noi (Cehoslovacia, Finlanda) şi altele s-au reunit după o perioadă de divizări şi stăpâniri străine. Acesta a fost contextul european în care, în cursul anului 1918 s-a realizat desăvârşirea unităţii Statului Naţional Român.

Unirea Transilvaniei, Bucovinei şi Basarabiei cu regatul României, provincii româneşti care au evoluat în sisteme politico-administrative diferite, a ridicat în faţa puterii de la Bucureşti sarcina foarte dificilă şi complexă a gestionării unitare a acestora, a articulării şi armonizării vieţii noului stat.

Acest lucru reclama, firesc, o etapă tranzitorie, necesară unificării legislative şi a unei reforme administrative adecvate.

Ca urmare a evoluţiei politice separate, provinciile unite cu România aveau legi şi instituţii specifice, la construcţia cărora românii nu fuseseră chemaţi să participe. În consecinţă, ele ,,erau străine de spiritul, mentalitatea şi aspiraţiile româneşti”131.

Consolidarea unităţii politice reclama unificarea legislaţiei printr-o contopire firească şi evolutivă, nu pripită şi insuficient pregătită.

Unificare legislativă şi instituţională avea menirea, pe de o parte de a elimina particularităţile administrative instituţionale regionale iar pe de altă parte de a crea instrumentele de reconstrucţie economică a ţării, de modernizare a structurilor economice, politice şi culturale.

Din punct de vedere operaţional, statul român, ca şi celelalte state europene, avea la îndemână două modalităţi de realizare a unificării legislative:

- extinderea legislaţiei Regatului României asupra celorlalte provincii (abordarea dură);

- menţinerea în vigoare a reglementărilor existente pentru o anumită perioadă de timp, urmând ca unificarea să se realizeze de la sine printr-o sinteză originală, care să valorifice cât mai mult posibil toate tradiţiile istorice viabile şi să degaje o sinteză nouă, adaptată noului stat132 (abordarea delicată).

Cele două modalităţi de abordare a realizării unificării legislative, au fost subiect de dezbatere în cercurile ştiinţifice, reviste cu profil juridic, administrativ, politic şi economic, dar şi în dezbaterile parlamentare.

Chiar dacă sub aspectul pur tehnic, prima abordare ar fi fost mai uşor de realizat în România, s-a considerat a fi mai adecvată a doua soluţie, care s-a impus dealtfel şi pe plan european (Franţa de pildă nu a extins imediat legile franceze peste Alsacia şi Lorena.