Riscuri și Hazarde Naturale

I. HAZARD ŞI RISC – ÎNCADRARE CONCEPTUALĂ ŞI METODOLOGICĂ

1.1. Generalităţi

Este cunoscut faptul că mediul înconjurător şi societatea umană suportă adesea acţiunea unor fenomene extreme periculoase cu origine diferită, naturală sau antropică, ce pot produce dereglări distructive şi brutale în anumite sisteme sau situaţii prestabilite.

Aceste evenimente (cutremure, erupţii vulcanice, tsunami, alunecări de teren, furtuni, inundaţii, secete, incendii, accidente tehnologice, situaţii conflictuale etc.) se produc de regulă pe neaşteptate şi pot provoca numeroase victime în rândul oamenilor şi animalelor, un volum mare de pagube materiale, dezechilibre ecologice şi chiar grave tulburări ale stării psihice şi morale a populaţiei ce intră sub incidenţa fenomenului respectiv.

Numai în ultimii ani lumea a fost supusă unei mari diversităţi de evenimente dezastruoase: cutremure majore în SUA, Japonia, Armenia, Iran, Egipt, Turcia, Salvador şi India, cicloni tropicali în regiunea Caraibelor şi furtuni violente pe coasta atlantică a Europei, inundaţii mari în Bangladesh, Pakistan şi regiunea Mississippi din SUA, manifestări vulcanice în perimetrul Pacificului (Filipine) şi Mării Mediterane (Sicilia), dezastre tehnologice precum exploziile din canalizarea orăşenească din Guadalajara (Mexic) şi incendiile dintr-o serie de localuri publice din Filipine, dispute politice şi sociale în Kuwait, Kurdistan, Somalia, Mozambic, fosta Iugoslavie ş.a.

La nivel global, în ultimii 35 de ani, numărul marilor catastrofe a crescut necontenit, cu o accelerare netă la sfârşitul anilor ’80, cu repetarea evenimentelor extreme, atât naturale cât şi tehnologice.

Datele statistice arată că în ultimele trei decenii, la nivel planetar, diferitele dezastre au determinat moartea a peste 8 milioane de persoane, boli şi suferinţe pentru mai mult de 1 miliard de oameni, pierderi şi distrugeri de bunuri materiale de sute de miliarde de dolari. În medie, anual, dezastrele reprezintă cauza a 25 000 de morţi şi a circa 3 miliarde dolari distrugeri economice.

Statisticile indică, de asemenea, excluzând marile accidente legate de transporturi, că în lume se produc în fiecare an, ca număr (sau frecvenţă), circa 180 catastrofe, în timp ce la începutul anilor 70, numărul lor era mai mic de 100.

Repartiţia pe mari categorii a evenimentelor catastrofice în lume, în ultimii 35 de ani, indică predominarea celor naturale (66%), restul (34%) fiind de natură antropică. În privinţa numărului de victime, cele mai ucigătoare sunt seismele (cu circa 41% din victime), urmate de inundaţii (30%), cicloni tropicali şi furtuni (14%), vulcanism (2%), restul, de 13% din numărul victimelor fiind datorate evenimentelor catastrofice de natură antropică.

Creşterea efectivă a frecvenţei evenimentelor naturale catastrofice care se constată în prezent, cât şi a costurilor lor globale, poate fi pusă pe seama mai multor factori:

-episoade ciclice care guvernează diferitele hazarde naturale

- creşterea globală a populaţiei, concentrarea sa în mari aglomeraţii

-creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane

-neglijenţă privind previziunea, măsuri şi activităţi insuficiente de prevenire

-creşterea sensibilizării populaţiei şi a cererilor venite din partea unui public din ce în ce mai preocupat de atingerile aduse siguranţei şi securităţii sale

Principalul factor responsabil de recrudescenţa riscurilor este, în opinia noastră, creşterea vulnerabilităţii comunităţilor umane. Alături de caracteristicile naturale care determină gradul de vulnerabilitate, omul crează sau agravează vulnerabilitatea prin nenumărate modalităţi:

-instalarea, din raţiuni economice, în zone vulnerabile, urbanizarea şi industrializarea accentuată în siturile expuse riscurilor

-densitatea de ocupare şi de frecventare a teritoriilor de risc, forma şi tipul de utilizare a spaţiului;

-natura şi calitatea construcţiilor;

-dependenţa, din ce în ce mai crescută, a urbanului de diferitele reţele tehnice, care sunt susceptibles de a fi perturbate, fie în mod natural fie antropic (precum distrugerea conductelor de apă, de încălzire, a cablurilor electrice sau de telecomunicaţii etc.);

-mobilizarea crescândă a spaţiului subteran în serviciul urbanizării (linii de metro, tuneluri, parkinguri subterane etc.) lărgeşte în manieră îngrijorătoare spectrul vulnerabilităţii;

-multiplicarea cazurilor de comportament subversiv, a actelor de delincvenţă etc. (care ţin deci de social) adaugă o dimensiune suplimentară vulnerabilităţii

Nivelurile atinse de anumite evenimente sunt alarmante, punând guvernelor, şi nu numai, o problemă majoră : necesitatea unei capacităţi foarte ridicate de a face faţă cheltuielilor pe care le implică distrugerile. Riscurile legate de acestea interesează un foarte mare număr de organisme, indiferent dacă au caracter ştiinţific, tehnologic, juridic, economic, administrativ sau decizional. În acest sens, apare perfect justificată crearea unor organisme cu responsabilităţi şi atribuţii în ceea ce priveşte prevenirea, protecţia şi intervenţia în caz de dezastre, atât la nivel de state cât şi la nivel internaţional.

La nivel de state, este evidentă preocuparea factorilor de decizie pentru crearea unui cadru optim pe plan naţional de cercetare ştiinţifică şi de punere sub control a acestor fenomene, pentru diminuarea efectelor lor. Existenţa sistemelor de prevenire a dezastrelor şi de depăşire a efectelor acestora, este condiţionată de capacitatea statului respectiv de a-şi evalua resursele disponibile, de forţa şi nivelul tehnologic. Evident, cea mai mare atenţie dar şi progresele cele mai importante se înregistrează în cazul ţărilor dezvoltate, deşi în majoritatea ţărilor funcţionează unităţi şi formaţii de apărare civilă, se întocmesc (sau se actualizează) planuri pentru înştiinţarea şi alarmarea populaţiei în cazul unor dezastre, au loc periodic aplicaţii de amploare (ca în cazul SUA, Angliei, Germaniei, Greciei, Turciei ş.a.).

În România, primele unităţi de protecţie civilă au fost înfiinţate în 1933. În prezent, Protecţia Civilă este parte componentă a sistemului naţional de apărare şi cuprinde, conform Legii Protecţiei Civile din 1996, ansamblul măsurilor adoptate şi al activităţilor desfăşurate pentru protecţia populaţiei, a bunurilor materiale, a valorilor culturale şi a factorilor de mediu, în caz de război sau dezastre.

Formaţiunile Protecţiei Civile, coordonate de Comandamentul Protecţiei Civile, colaborează cu unităţile administraţiei publice, cu formaţiunile de Cruce Roşie, cu unităţile de pompieri, jandarmi, poliţie şi gardieni publici.

Organizarea şi conducerea activităţilor de apărare împotriva dezastrelor este asigurată de Comisia Guvernamentală de Apărare împotriva Dezastrelor, înfiinţată în 1994, condusă de către primul-ministru. Măsurile pe care aceasta le stabileşte devin obligatorii pentru toate persoanele fizice şi juridice.