Constructivismul

Teoria constructivistă nu a început cu studiul UE - într-adevăr, după cum arată Thomas Risse (2004) într-o excelentă anchetă, constructivismul s-a implicat în studiile europene relativ târziu,

odată cu publicarea unei ediţii speciale a Journal of European Public Policy referitoare la "Construcţia Socială a Europei" în 1999. Totuşi, de atunci teoreticienii constructivişti şi-au aplicat rapid instrumentele teoretice în domeniul UE, promiţând să arunce lumină asupra efectelor sale potenţial profunde asupra popoarelor şi guvernelor Europei.

Constructivismul este o teorie care cu greu poate fi descrisă în mod succint. într-adevăr, ca şi alegerea raţională, constructivismul nu este o teorie substanţială cu privire la integrarea europeană, ci o orientare "meta-teoretică" mai largă, cu implicaţii pentru studiul UE. După cum explică Risse.

probabil, cel mai util este să descriem constructivismul ca fiind bazat pe o ontologie socială care insistă că agenţii umani nu există independent de mediul lor social şi sistemele de sensuri împărtăşite în mod colectiv ale acestuia ("cultură" în sens larg). Aceasta contrastează cu individualismul metodologic al alegerii raţionale conform căruia "unitatea elementară de viaţă socială este acţiunea umană individuală". Concluzia fundamentală a dezbaterii acţiune-structură, care stă în centrul multor lucrări ale constructiviştilor sociali, nu este că structurile şi agenţii se co-determină reciproc. Elementul crucial este că abordarea constructivistă insistă asupra caracterului constitutiv al structurilor (sociale) şi al agenţilor. Mediul social în care ne găsim "constituie" ceea ce suntem, identităţile noastre ca fiinţe sociale (referinţele au fost eliminate).

Pentru constructivişti, instituţiile sunt înţelese în sens larg ca incluzând nu numai regulile formale ci şi normele informale, şi se consideră că aceste reguli şi norme îi "constituie" pe actori, adică le modelează identităţile şi preferinţele. De aceea, preferinţele actorilor nu sunt date şi fixate în mod exogen, ca în modelele raţionaliste, ci sunt endogene instituţiilor, iar identităţile indivizilor sunt modelate şi remodelate de mediul lor social. Ducând acest argument la concluzia sa logică, în general

constructiviştii resping concepţia raţionalistă despre actori ca maximizatori ai utilităţii funcţionând conform unei "logici a consecinţelor", în favoarea concepţiei lui March şi Olsen (1989: 160-2) a unei "logici a adecvării". în această perspectivă, actorii care se confruntă cu o anumită situaţie nu consultă un set prestabilit de preferinţe, calculându-şi acţiunile pentru a-şi maximiza

utilitatea, ci îşi îndreaptă privirile spre roluri construite social şi reguli instituţionale, şi se întreabă ce tip de comportament este adecvat în acea situaţie. De aceea, constructivismul oferă o perspectivă fundamental diferită asupra acţiunii umane faţă de abordările alegerii raţionale şi sugerează că instituţiile influenţează identităţile, preferinţele şi comportamentul individual în mod mai profund decât cred teoreticienii alegerii raţionale.

Din ce în ce mai mulţi cercetători au argumentat că instituţiile UE modelează nu numai comportamentul, ci şi preferinţele şi identităţile indivizilor şi guvernelor membre (Sandholtz 1993; Jorgensen 1997; Lewis 1998). Acest argument a fost susţinut puternic de Thomas Christiansen, Knud Erik Jorgensen, şi Antje Wiener în introducerea lor la ediţia specială a Journal of

Un număr substanţial de dovezi sugerează că, în calitate de proces, integrarea europeană are un impact transformator asupra sistemului statal european şi unităţilor sale constitutive. Integrarea europeană în sine s-a schimbat în timp, şi este rezonabil să presupunem că în cursul acestui proces s-au schimbat atât identitatea agenţilor, cât şi, ulterior, interesele acestora. în timp ce acest aspect al schimbării poate fi teoretizat în cadrul perspectivelor constructiviste, va rămâne în mare parte invizibil în abordările ce neglijează procesele de formare a identităţii şi/sau presupun interesele ca fiind date în mod endogen.

Cu alte cuvinte, autorii încep cu afirmaţia că UE într-adevăr remodelează identităţile şi preferinţele naţionale, şi resping abordările raţionaliste datorită incapacităţii acestora de a anticipa şi explica aceste fenomene. Nu este surprinzător că descrierile constructiviste ale UE au fost respinse cu tărie de teoreticienii raţionalişti (Moravcsik 1999; Checkel şi Moravcsik 2001).